Stiri masonice‎ > ‎

In memoriam, Costica Barbulescu

postat 31 oct. 2011, 13:24 de Loja Athenaeum   [ actualizat la 2 dec. 2011, 09:24 ]

In 2001, intr –o zi de sfarsit de primavara, impreuna cu fratele Nicu Filip, am fost intr –o vizita la fratele Costica Barbulescu, acasa.
Ne –au raspuns sotia si fiica, care il stiau bine pe Nicu, care gentil ca intotdeauna, le –a dat cate un buchet de flori, am fost poftiti in casa, intr –o sufragerie destul de mare, cu pereti inalti, cu un mobilier vechi si nobil, 2 fotolii, o soba, iar intr –un colt un televizor vechi, cu un scaun langa el.
Astept cu Nicu cam 8 -10 minute, timp in care dintr –o camera alaturata apare fratele Barbulescu sprijinindu –se de sotie, ca un munte de om, care nu vedea deloc si auzea foarte greu, a luat loc pe un fotoliu, langa el Nicu si apoi eu. Imi amintesc ca au vorbit de –ale sanatatii, de –ale batranetii ca nu se vasusera de ceva timp, era un om perfect lucid, cu o coerenta si o ratiune rar intalnite. Vorbea despre prezent dintr –un trecut care parea a fi fost mai prezent decat momentul discutiei, incredibil, un loc foarte luminat si unde simteai ca ai trecut intr –un alt plan, dincolo  unde nu mai exista nici soba, nici televizor, adica catre izvoare, catre acel loc sacru, unde puritatea, sfintenia te cuprindeau pana –n madulare.
Doamne, rar am trait astfel de clipe. Barbulescu, fratele Costica, vorbea cu un ton patrunzator, mi –amintesc la un Convent, la Hotel Bucuresti, era in primul rand, avea o palarie mare, a vorbit de jos dar l –au auzit toti, nu i –a trebuit microfon, nimic. Cuvintele lui erau doar simple mesaje, el era doar mesagerul, aveau mult adevar si ratiune, astfel ca nimeni nu avea decat supunere si ascultare.
Au fost multe momente frumoase, apoi a vrut sa asculte le televizor, l –a dat la maxim, a luat loc. L –am dus eu cu Nicu de brate, la scaun si cu urechea aproape lipita de televizor asculta stirile. Nu mai spun, comentariile lui erau extraordinare.
Dupa cateva ceasuri ne –am despartit, imbratisandu-ne. Nicu ma prinde de brat, si el foarte batran – 90 de ani  si –mi spune cu voce tare : “Hai  Viorel sa mergem, ca nu stie cu cine a vorbit, nu a mai recunoscut vocea, nu stie ca sunt eu » – atunci am plecat si parca in urma nu a ramas decat camera de mijloc a durerilor si suferintelor, a iubirii dintre frati, cunoscuti si necunoscuti prin nevedere – un infinit al Coloanei lui Brancusi dintre cer si pamant, dintre om si frate, dintre sacru, om si Dumnezeu.
A mai trecut ceva, putin timp – si am mers in aceeasi camera de mijloc, in camera lui unde si –a dat ultima suflare, unde cativa frati, cu Nicu  au facut un ritual specific langa el asezat in pat, inainte de a fi asezat in sicriu. Intr –un lant al Unirii am zis cu totii : « Suferin, suferim, suferim dar speram.. »
In viitor am sa continui ce am invatat eu de la Costica Barbulescu.

Am zis,
Dr. Viorel Danacu,
Mare Maestru Ad Vitam 

R:.L:.Athenaeum