SATUL HOBIŢA OBÂRŞIA TITANULUI SCULPTURII UNIVERSALE

postat 8 mar. 2012, 01:08 de Loja Athenaeum   [ actualizat la 8 mar. 2012, 01:08 ]

Hobiţa – luminiş în păduri dese, sat de moşneni, răzeşi şi clăcaşi (pe moşiile Tismanei), cu podgorii şi livezi, cu păşuni stăpânite-n devălmăşie, sat de păstori şi ciobani cu minte ageră şi-nţepată, de secole-nfrăţiţi cu cerul, munţii, apele, pământul şi drumurile, cu primejdiile, cu frumuseţea. Sat de meşteşugari şi cioplitori în lemn, care şi-au durat din „lemn de pe loc” gospodăriile, răzleţite pe coama dealurilor, de-a lungul firelor de apă ce se strecoară din stâncă, de-a lungul drumurilor pietruite...”

 SCURT ISTORIC

 

Geografic Hobiţa Peştişanilor din Gorj se bucură toponimic de două zone transcarpatice: Hobiţa de pe Valea lui Bărbat şi alta în jurul Sarmizegetuzei aşezată lângă un zăvoi cu anini, lângă apa Bistriţei pe o întinsă câmpie roditoare, cu temelii din piatră de râu, cu oameni harnici şi isteţi.

 

Cel mai vechi document care atestă satul este din anul 1751 când el este vândut Mânăstirii Tismana de un boier din familia Buzeşti .

 

Hobiţa este un diminutiv al Ohabeiadică moşie ereditară inalienabilă, scutită de impozite şi de prestaţii –, sat atestat într-un document de la 1451 care îl localizează „de sub munte

 

Hobiţenii se trag din neam de moşneni format din Brâncuşi, Blendoi, Brânzani, Bejuiconi şi o parte de călugărari tismăneni. Aceştia din urmă purtau sâmbetele moşnenilor hobiţeni şi pretindeau că moşia Tismanei  se întinde atât cât şi până unde bate zvonul clopotelor Mânăstirii, până în malul Bistricioaiei, unde ar fi vrut să pună şi piatra de hotar. Dar moşnenii mai dârji şi mai isteţi s-au strămutat cu rosturi şi cu târle cu tot spre Seuca, înfiptă în coasta muntelui, dând cu tifla călugărarilor. Această atitudine ia oprit pe călugărari de la orice acţiune în forţă, aceştia nemaiputându-le călca teritoriul. Piatra de hotar se află pe locul unde astăzi se află localul de şcoală al satului.

 

În 1815, clăcaşii din Hobiţa au dat foc pădurii Mânăstirii Tismana, pe moşia căreia munceau, ca să planteze vie. Dealul se numeşte şi astăzi „Arsuri”. Călugării mânăstirii i-au caterisit, refuzându-le orice slujbă.

 

Astăzi satul Hobiţa aparţine Comunei Peştişani şi a intrat în conştiinţa lumii întregi ca satul unde s-a născut Constantin Brâncuşi – Părintele Sculpturii Moderne.

 

Tatăl lui Constantin Brâncuşi, Nicolae Radu, se trăgea dintr-o ramură a Brâncuşilor zisă a lui Bejuică – a Bejuiconilor (de poreclă). Bejuică însemna cheotoare de ilic, de suman ori de cojoc dar şi unealtă pescăreacă potrivită cu îndemânarea lui Brâncuşi de prindere a păstrăvilor.

 

Nicolae Radu a fost căsătorit de două ori şi a avut 7 copii, 3 din prima căsătorie şi 4 din cea de a doua căsătorie, Costache (Constantin Brâncuşi) a fost al cincilea fecior. Mama sa, Maria, era din neam de diacon – Maria Diaconescu – de aici dorinţa ei de a-l face pe Costache diacon.

 

Nicolae Radu era fiul lui Constantin Dinu,  ctitor şi ostenitorul durării Bisericii de Lemn din Hobiţa. Când Costache s-a născut Hobiţa se găsea încă în epoca lemnului, cuiul de fier nu exista şi nici geamul de sticlă, iar prima băşică unsă a folosit-o pentru fereastră Nicolae Radu – o hârtie tare, unsă, ca o ţiplă. Partea de dârzenie din firea lui Nicolae Radu a fost moştenită de Costache, devenind şi el aspru şi cu sete de muncă fantastică. Astfel, de la 5 ani îi plăcea să pască meii înţârcaţi şi gâştele cu bobocii  pe apa Bistricioaiei, învăţând şi cunoscând toate pericolele bălţii. La 7 ani a  trecut la tânăra ciobănie de stână, de la munte, care cerea agerime şi îndemânare, el reproşând multora, luând în derâdere şi în dispreţ pe alţi ciobani înfipţi în opinci, pe bâtă, cucăind sau dormind cu ochii deschişi, părând pierduţi în zările apelor, treji doar la răgetul măgarilor sau la căscatul dulăilor care se gudur străinilor salutându-i din coadă.

 

Şcoala primară a început-o la Peştişani – primii doi ani, iar următorii doi ani i-a continuat la Şcoala din Brădiceni unde învăţător i-a fost un unchi de-al lui, Petre, mai îngăduitor şi mai răbdător decăt profesorii de la Peştişani.

 

Cei 4 ani ai ciobăniei lui Costache nu-i va uita căci de la Paşti la Sfânt Dumitru pe la şcoală nu mai da. Amintirea cea de preţ rămânându-i timpul petrecut la stâna din munte. Deci Costache s-a desciobănit înainte de a ajunge să ciobănească, putem spune.

 

Locul lui de retragere şi meditaţie a fost Mânăstirea Tismana, dar a păstrat o permanentă legătură cu satul, unde asculta multe de la bătrânii sfătoşi şi unde admira multe lucruri de artă ţărănească. S-a apucat de cioplit şi chiar a intrat într-un grup de „lemnari” participând la construirea de case „cu stâlpi împodobiţi şi cerdace sculptate”. Avea o mare forţă în mâini, fapt pentru care i se spunea „sfarmă-piatră” sau „îndoaie-lemne”. Era înzestrat şi cu o voce gravă şi melodioasă, pe care mama sa căuta să i-o cultive modelând-o şi imprimându-i specificul locului. O preocupare majoră a copilului Costache o forma pregătirea colindelor, inspirate de bogatele tradiţii locale. În Irozi avea rolul cel mai greu. Tot el era organizatorul Căluşarilor, cu ocazia Rusaliilor sculptând personal „stâlpul sau bradul şefului” şi toiegele coechiperilor; la Sânziene pregătea florile pentru „coroana norocoasă” şi nu lipsea din taraful lăutarilor, încât prezenţa sa în sat, la munte şi la bâlci, la sărbători şi la diferite evenimente devenise necesară.

 

În ceea ce priveşte impulsiunile lui de ducă, de evadare, acestea i-au fost transmise lui Brâncuşi de fratele lui vitreg şi mentor, Ion Brâncuşi poreclit Chijnea. Acesta era un visător negustoraş al economiei organizate pe principiul comerţului tranzacţional al lui: „îmi dai, îţi dau” din care întotdeauna rămâne o rămăşită de câştig uşor pentru una din părţi pe care o râvnesc amândouă părţile. Chijnea comerciantul a stat la rădăcinile acestor impulsiuni spre procopseală şi el le-a transmis fratelui său mai mic, Costache.

 

Elanul acesta lăuntric l-a expulzat din mediul depresiunii carpatice, de sub Retezat, care era prea strânsă şi îngustă pentru a cuprinde destinul său menit să umple întreaga lume cu imensa sa viziune care s-a închegat mai târziu, a unei noi realităţi, concepţie care coincide cu noile cuceriri ale ştiinţei.

 

Poveştile pedante ale lui Chijnea şi orizonturile pe care acestea i le deschideau prin mirajul procopselii îl aţâţau tot atât ca insistenţele bunei sale mame în privinţa învăţării, aceasta tinzând la a-l visa preot. Dintr-o gâlceavă căreia mama sa şi Chijnea îi puneau vârf pe pretextul şcolarităţii, Costache îşi ia lumea în cap şi pleacă la Tg.Jiu unde este găsit şi adus acasă.

 

În 1887 Costache pleacă pentru a doua oară, ocazie cu care se angajează ca ucenic la o boiangerie, de unde este readus acasă cu degetele pline de vopsele şi arse de vitriol.

 

În 1888 pleacă la Slatina unde se angajează argat iar peste un alt an se află la Craiova un se angajează la un birt.

 

La Hobiţa îl aducea tot fratele Chijnea care îl ocrotea, ferindu-l de bătaia lui Grigore, uşor de mânie, gata dar cu mână grea. Chijnea era chiar de pe atunci de prestigiu printre Blendoii şi Brânzanii care constituiau mai toată populaţia împreună cu Brâncuşii a Hobiţei.

 

După ce împlinise 18 ani şi muncise vreo 7 ani în slujbe umile căutându-şi un drum în viaţă, neorientat la vremea potrivită de părinţi, Brâncuşi a găsit prilejul să-şi afirme talentul abia când şi-a dat singur seama de chemarea lui, în mediul social al Craiovei unde şi-a depistat talentul având posibilitatea să-l afirme.


Începând din septembrie 1894 Brâncuşi frecventează cursurile Şcolii de Arte şi Meserii din Craiova, clasa de sculptură. Începând din anul al treilea Brâncuşi a fost unul dintre cei 10 bursieri şi internaţi ai Şcolii de Arte şi Meserii, unul dintre susţinătorii săi fiind Epitropia Madona Dudu.

 

La 30 septembrie 1898 Brâncuşi se înscrie la Şcoala de Arte Frumoase din Bucureşti. În anii petrecuţi la Şcoala de Arte Frumoase din Bucureşti i-a avut ca îndrumători pe următorii profesori : Dr.Dimitrie Gerota – anatomie, Tzigara-Samurcaş – istoria artei şi estetică, Georgescu şi Hegel – sculptură, Carol Stock – desen ş.a..

 

Pentru a se întreţine Brâncuşi şi-a vândut partea din averea dobândită în urma decesului tatălui şi a fost nevoit să se angajeze cântăreţ la biserici. Între timp, acesta a realizat mai multe sculpturi, de mici dimensiuni, pentru a le vinde.

 

Constantin Brâncuşi a absolvit Şcoala de Arte Frumoase de la Bucureşti în anul 1901 obţinând mereu calificative maxime. Apoi îşi îndeplineşte stagiul militar şi cere epitropilor Bisericii Madona Dudu o bursă pentru perfecţionarea şi specializarea în Italia.

 

În 1904, fără alte mijloace decât cunoştinţele însuşite, porneşte nu către Italia, ci „într-acolo unde porneau toţi străduitorii culturii româneşti – către Paris”. Va porni pe jos prin Austro-Ungaria, pe la Budapesta, Zurich, Basel şi, pe parcurs, va munci foarte mult pentru a-şi putea continua drumul. Ajuns la Paris a fost întâmpinat mai mult de sărăcie – „La Paris am dus-o greu la început. Uneori mă ţineam de ziduri ca să nu cad. De foame. De boală.” Aşa îşi aminteşte Brâncuşi acele zile.

 

În 1905 Ministerul Culturii şi Instrucţiunii Publice îi acordă o bursă pentru continuarea studiilor şi ministrul plenipotenţial al României la Paris – Gheorghe Ghica – îi cere directorului Şcolii Naţionale de Belle Arte din Paris să-l primească la examenul de admitere în clasa de sculptură. Reuşeşte la concurs şi devine elevul lui Antoine Mercie.

 

În 1906, deşi directorul şcolii confirmă că „arată fericite dispoziţii”, făcând progrese constante şi primeşte subvenţii şi burse, Brâncuşi nu era mulţumit. Împlinise 30 de ani şi, cu toate calificativele frumoase pe care le obţinuse trebuia să părăsească Şcoala de Belle Arte, căci era în limita vârstei de admitere. Oricum însă, aceasta nu mai avea ce să-l înveţe.

 

În 1928 toate eforturile şi zbaterile lui Brâncuşi au fost răsplătite de o recunoaştere neaşteptată, acesta primind pentru prima oară o recunoaştere oficială, publică a artei sale, trăgând linia într-un tumult în care totul părea o zbatere continuă pe fondul unei neînţelegeri totale a caracterului operei sale.

 

CONSTANTIN BRÂNCUŞI a creat 720 de opere.


Dezvelirea ansamblului monumental închinat eroilor hobiţeni echivalează cu umplerea unui gol lăsat de o dorinţă  nestrămutată a lui Brâncuşi de a realiza în satul natal o lucrare monumentală în cinstea eroilor locului căzuţi în lupta pentru apărarea pământului românesc. Brâncuşi gândea să realizeze un ansamblul monumental întruchipând o fântână din piatră, simbol tradiţional, obicei al locului, aşa cum pentru fiul lui George Coşbuc, decedat într-un accident, se realizează o astfel de fântână, fântână cunoscută sub denumirea de „Fântâna lui Coşbuc”. Dorinţa lui Brâncuşi de realizare a monumentului este susţinută şi de textul unei scrisori transmisă de la Paris în 27.10.1922 fratelui său Dumitru unde specifica „pentru monument voi trimite în curând toate desluşirile”, Brâncuşi manifestându-şi permanent punctul de vedere asupra reprezentării monumentalistice şi cerând oficialităţilor materialele necesare, fără a solicita sau urmări vreun folos financiar. Discuţiile generate de reprezentativitatea monumentului ca şi lipsa de reacţie a oficialităţilor faţă de cerinţele formulate de Brâncuşi au dus la amânarea realizării proiectului. În 1930 artistul îşi amintea: „încă de acum opt ani era vorba să lucrez un monument al eroilor în satul meu natal din Gorj. Există două comitele care nici până acum n-au căzut de acord.”

 

Ulterior, proiectul pe care Brâncuşi îl gândise, a început să capete alte dimensiuni, astfel dovedindu-se necesară obţinerea unui spaţiu peisagistic deschis, de mari dimensiuni, având interesul şi sprijinul Legii Naţionale a Femeilor Gorjene ce s-au implicat nu numai în obţinerea şi plata materialelor necesare realizării ansamblului monumental cât şi pentru obţinerea terenului destinat acestuia; acesta a fost realizat la Tg.Jiu. Ridicarea la Tg.Jiu a marelui ansamblu sculptural de către Brancusi a însemnat, după cum aprecia un cunoscut al artistului, „înfăptuirea unei vechi dorinţe, aceea de a lăsa pe pământul românesc concretizarea în bronz şi piatră a tot ce a gândit mai profund şi mai adânc”.

N-a arhitecturizat volume în spaţiu ci a sculptat idei; n-a sculptat un cocoş ci cântarea lui, a treia, ce alungă duhurile nopţii vestind răsăritul.

 

Pasiunea pentru lemn e moştenire gorjeană ca şi stâlpii funerari pe care geniul lui îi va transforma  în coloana nesfârşită, stâlp pe care cerul îşi sprijină tâmpla.

 

16 martie 1957 înseamnă trecerea într-o altă dimensiune a spiritului absolut brâncuşian, spirit zbuciumat, plecat dintre străini cu durerea şi dorul de satul natal, durere pe care nimeni în afara acelora care au simţit comuniunea cu natura locurilor nu o poate simţi şi înţelege. Testamentul moral lăsat ca ultimă voinţă, neîndeplinit până astăzi, a fost de a se împlini prin comuniunea supremă a ultimelor sale rămăşiţe materiale cu spiritul bântuit de dor, fără linişte până la realizarea acesteia.

 

 

Gorjul este o ţară aparte, un tărâm străvechi cu rezonanţe adânci, profund ancorat în negura timpurilor venind dintr-o preistorie fundamentată cultural, tradiţional şi istoric cu mult înainte de „trecerea” Romei.

 

Viorel Danacu 33 ,

MARE MAESTRU ,

MAREA LOJA NATIONALA A ROMANIEI-

Loja de Ritualistica Comparata si Cercetari Masonice