Spiritualitate si Umanism







Alain Pozarnik
Mare Maestru al Marii Loji a Frantei

Pentru a vorbi împreuna despre spiritualitate si de umanism si sa întelegem spiritualitatea umanismului sau umanismul spiritualitatii, trebuie sa identificam evolutia istorica a notiunii de umanism. Bine-nteles în aceeasi epoca cuvântul umanism nu evoca aceleasi notiuni pentru toti filozofii, savanti si politicieni, de aceea, pentru simplificare, am retinut sensul cel mai general pentru o perioada stabilita si unii eruditi ar putea foarte usor sa-si gaseasca subiect de dezbatere…. Dar nu acesta este scopul primei noastre discutii.

Eruditia forma un cetatean umanist deschis politicii si artelor. Calitatile umaniste se opuneau omului barbar care traia ca un animal fara a întelege legile naturii si nu are deci nici un mijloc de a-si alege comportamentul nici de stapâni instinctele.

Prin aceasta, predarea marilor legi arhitecturale ale lumii de catre umanistii eleni este foarte aproape de al doilea grad masonic care deschide aceasta noua constiinta deja lucrata la primul grad, spre armonia posibila datorita efortului de desteptare a atentiei. Vom reveni ulterior.

Pentru filozofii si înteleptii greci, a trai în afara legilor naturii sau în opozitie cu aceste legi, nu poate duce decât la haos material si la suferinta psihologica într-o agitatie intelectuala fara repere sau axe. Aceasta constienta a ordinii cosmice se putea cladi studiind legile naturale cum ar fi legile geometriei sau aritmeticii pentru Pytagora, legile gramaticii sau ale retoricii pentru Socrate, legile fenomenelor pentru atomistii Lucrece, Empedocle sau Democrite. Ritualurile initiatice ale lui Eleusis sunt foarte aproape de aceasta conceptie despre întelepciune si puneau în opera mijloacele de a dobândi cunoasterea si adevarul deplin.

Chiar din perioada pre-socratica umanismul recunoaste dreptul omului de a trai într-o natura creata pentru el. Omul este ridicat la acelasi nivel cu tot ce vietuieste pe pamânt si cunoasterea sa reprezinta capacitatea de a se integra. Cu privire la alcatuirea omului însusi, Platon îi recunoaste trei suflete esentiale constituind ierarhia naturala a societatii.

- În primul rând sufletul doritor care îsi are centrul la nivelul burtii, acestia sunt taranii si muncitorii; 
- În al doilea rând sufletul curajos care îsi are centrul la nivelul diafragmei, acestia sunt razboinicii; 
- În al treilea rând sufletul rational care îsi are centrul la nivelul capului, acestia sunt magistratii.
De semnalat faptul ca aceasta structurare a omului este înca folosita si în zilele noastre de catre Ordinele Initiatice. Vom reveni… Este interesant de remarcat faptul ca pentru Platon justitia este armonie. Adica totul este corect daca fiecare este la locul lui si si-l pastreaza. A vrea sa-ti schimbi locul în special prin viclenie sau minciuna conduce inevitabil la dezordine, constituie o greseala si provoaca boala sufletului si a societatii. Suntem în acelasi timp departe de notiunea actuala de libertate, dar aproape de o anumita întelepciune pe care nimeni nu s-ar risca sa o recomande ca si ordine sociala.
 
Cu Aristotel nu este suficient sa fi la locul tau sau sa te crezi la locul tau, dar sa gândesti locul tau.
Intelectul îsi dobândeste literele de noblete si autonomia sa, dar descoperirea gândirii, pentru acest filozof, este ca fiintele umane sunt fiinte medii si ca se cade sa-si cunoasca adevarata masura. Virtutea umana nu este o absoluta întelepciune, inima sau inteligenta. Trebuie sa ne multumim cu ceea ce suntem. Omul trebuie sa-si gaseasca nivelul corect si locul sau corect la acest nivel fara a fi deranjat de acest lucru, ceea ce va duce la stoicism.

Omul, în viziunea lui Aristotel, nu se poate gândi la actiunea pura, la stadiul pur sau la gândul pur, caci este orbit de propria sa natura. Virtutea sa nu trebuie sa tinteasca absolutul nici egalitatea ci relativitatea destinului sau si a posibilitatilor sale; de unde - de exemplu - recunoasterea naturala a sclaviei pentru cei înfrânti în lupta. Aceasta notiune umanista nu mai face deloc parte din conceptiile noastre. Pe urma umanismul cade în desuetitudine în Evul Mediu.

Cursul existentei umane este reglat de ritmul practicilor religioase, de frica mâini celeste pe pamânt si pe lumea cealalta, de o eterna confruntare cu Dumnezeu în care îsi masoara fragilitatea si micimea. Nimeni nu mai rationeaza, toata lumea recita afirmatiile continute în ordinele religioase fara a simti nevoia de a le trece prin filtrul gândirii. Ratiunea este umilita în fata adevarului divin, omul nu mai înseamna nimic cu precadere pentru cei ce sunt la putere. 
Cum spunea René Guénon, „împreuna cu camaraderismul, Masoneria este ultima supravietuitoare de activitati initiatice în occident”. Eu as spune ca e o misiune de Ordin. Si chiar aceasta pe care o practicam în Marea Loja este Masoneria traditionala.

Aceasta caracteristica initiatica face din Marea Loja ceva ce trece mai departe ca organizatie profana, asa zisa organizatie secreta. Ce nu este nici politica, nici religioasa, nici filantropica, nici republicana, se asuma prin cunostinte. Cunostinta se transmite masonului initiat.

Acest mason nu trebuie sa sufere influenta spirituala, influenta initiatica. Si aceasta traditie este transmisa de garantii sai: maestrii masoni. 
Masonul care primeste aceasta influenta spirituala nu poate exista fara a fi legata de ea, activând în Ordin sub acoperirea acestui spirit.

Multi dintre masoni pierd din vedere adevaratul punct de plecare al Ordinului. Acest amatorism al istoriei ne aduce de câteva ori în postura de a comite erori de interpretare, ce mult m-ar ajuta compania în aceasta valorificare universala.

 
În timpul Renasterii, perioada greu de stabilit exact, dar pe care o putem localiza între al XV-lea si al XVI-lea secol, ideile fierb. Institutiile, credintele, felul de a gândi sunt contestate si transformate. În timp ce scolastica se lega mai ales de texte, s-au elaborat metode empirice, permitând cercetarea directa a naturii. Exista o vointa de reîntoarcere la experienta si ratiune în acelasi timp care pâna atunci, cu exceptia Greciei antice, a fost limitata în desfasurare de acordul necesar cu dogmele.

Ratiunea se elibereaza în totalitate si îsi dobândeste dreptul de a imagina si a concepe, dreptul de a construi în functie de întelegerea sa asa cum initiatii cauta sa elibereze spiritul ucenicilor prizonier inconstient a trecutului lor. Este o epoca unde Pic de Mirandole descopera maretia speciei lui, cea a unei fiinte traind libera în creatie gratie ratiunii.

Începe o perioada complexa, multiforma în care apar personalitati puternice: Giordano Bruno, Erasme, Thomas More, Guillaume Bude, Rablais, Montaigne … etc. Care ne arata prin spiritul lor cum, daca ne eliberam de saracacioasa noastra închisoare prin metoda initiatica, nu numai ca nu ne vom pierde personalitatea ci dimpotriva, am putea câstiga o dimensiune fantastica, poate adevarata noastra dimensiune personala si universala.

În aceasta epoca suntem martorii unei explozii marcata de nasterea stiintei moderne, care desparte ordinea lumii de sensul valorilor ovine si paraseste viata contemplativa a cerurilor pentru a se întoarce spre marile legi care guverneaza natura. Si mai ales, omul are un loc aparte în aceasta natura pentru ca descopera ca spiritul sau este capabil sa transceada natura si deci sa o transforme, devenind capabil de a domina propria sa natura, de a o perfectiona, de a o stapâni si a o sublima. Prin natura trebuie înteles întregul univers.

A-si exercita umanitatea înseamna a privilegia cultura antica, greaca si latina, a se cultiva, a cerceta stiinta filozofilor pentru a deveni responsabil de sine din punct de vedere politic, social sau cultural. A fi umanist înseamna a slefui omul animalic si a-l obliga sa beneficieze de avantajele civilizatiei occidentale.

Metoda consta în dresajul omului fara a ne interesa individualitatea sau particularitatile sale. Acest dresaj, ca scop de a-l integra într-o societate care serveste doar societatea în beneficiul conducatorilor. A fi un umanist realist consta în a hrani, a înveli si a nu lasa suferinta fizica. Umanistii din aceasta perioada, siguri pe superioritatea lor, cauta mai mult sa dreseze si sa conditioneze animalul corporal care este omul, decât sa-l dezvolte umanitatea. Omul este tratat în întreaga lume asa cum sunt tratate animalele în zilele noastre de catre SPA (n.t. Societate de protectie a animalelor). În orice caz, niciodata deschiderea catre semen nu este inclusa în aceste date elementare.

Astfel, lupta împotriva obscurantismului nu s-a rasfrânt asupra unui om complet diferit, a avut loc o deviere si umanismul secolului XVIII-lea a lasat societatea umana neîmplinita. Poate pentru faptul ca, daca plantele si fauna sunt cufundate în realitatea mecanica a lumii unde se nasc, se dezvolta si mor, exista pentru om o alta dimensiune de trait pe care studiul arheologic al textelor stravechi nu o desteapta. Poate pentru faptul ca umanistii secolului XVIII-lea vroiau, împreuna cu franc-masoneria moderna, sa confere omului toata valoarea sa, asa cum explozia stiintifica a conferit-o tehnologiei.

Se reveleaza putin câte putin ca studiile fiziologice sau chimice care sporesc cunoasterea caracterului organic al omului, al organismului animal al omului, nu dau în totalitate socoteala de întreaga natura umana. Ar mai exista o esenta necunoscuta, misterioasa, un Eu profund care nu se multumeste cu cunoasterea stiintifica sau cu cunoasterea gândirii. Omul apare mult mai complex si mai are nevoie deasemenea si de o hrana radical diferita.

Stiinta hraneste intelectul asa cum arta hraneste afectivul, pentru a relua terminologia platoniana, dar în ce scop ? Cum trebuie facut pentru a nu mai fi barbar ? Prin ce constiinta se poate destepta acea parte a omului care face sa nu mai fie un simplu animal ? Si mai ales, cum sa se traiasca în mod concret, aceasta specificitate umana în meandrele cotidianului ? … Ne apropiem de o cercetare spirituala, de un umanism spiritual.

Cu sosirea psihanalizei freudiene si jungiene (n.t. Junius – naturalist, matematician si filozof german) realizarea datoriei umaniste ne apare alimentând ego-ul si înflorind eu-l, si da mai ales o satisfactie personala, dar nu este înca aproape de semen.

 
Este însa adevarat ca aceasta forma de umanism, legata de dualitate si de bunurile materiale, este de preferat indiferentei. Chiar daca nu conduce la o evolutie umana conduce la o ameliorare a legilor care guverneaza societatea.

În acest moment specific începe o miscare filozofica condusa de Emmanuel Levinas si Martin Heidegger, care va duce la o notiune moderna despre umanism si care va deveni probabil miza societatii secolului XXI. Ea va fi poate împlinirea cunostintelor profunde vehiculate de Ordinele Initiatice din zorile umanitatii si pe care, în afara înteleptilor initiati, nimeni nu era în masura sa le aplice.

Umanismul modern pastreaza în relatia cu semenul, relatia dezinteresata cu umanitatea considerata ca un alt sine însusi. Este adevarata fraternitate traita ca o modalitate de a-si recunoaste si de a-si saluta semenul, o modalitate de a raspunde prezentei celuilalt fara frica pentru sine însusi.

Aceasta perspectiva idealista a umanismului în care ceilalti sunt perceputi ca un alt sine însusi subîntelege o dezvoltare a eu-ului nostru interior care ar face din noi oameni capabili de un contact inima la inima, de o fuziune totala cu ceilalti în afara oricaror restrictii ale ego-ului asupra comportamentului nostru constient sau inconstient, în afara oricaror restrictii a angoaselor noastre si a dorintelor noastre asupra comportamentului nostru rational. Este realist ? Nu - daca consideram omul barbar actionând instinctiv ca un animal, da - daca consideram ca omul este perfectibil si ca-si poate exprima ce este mai bun din umanitatea sa, a necunoscutului, care este sau care aspira sa devina.

În loc ca umanismul sa fie o opozitie între civilizat si barbar si reprezinta un dresaj al omului material pentru a-l integra orizontal în natura, umanismul modern  considera stadiul unui om foarte evoluat pentru a-l integra vertical în misterul unui univers vizibil si invizibil în care îsi regaseste semenul în calitate de om. Umanistul modern va fi un om care si-a regasit propria sa umanitate si este capabil sa o exprime în viata sa cotidiana.

A-si recunoaste semenul ca un alt sine însusi, înseamna a dobândi capacitatea de a vedea, dincolo de diferentele exterioare, ca identitatea spirituala care reprezinta toata specia umana sa devina personala. Toata dificultatea consta în a ne regasi umanitatea pentru a rationa, a simti si a actiona în calitate de om adevarat. Acest drum între barbar sau animal si omul cu adevarat om, este calea initiatica Traditionala.

A dori, a face din om, asa cum au încercat profanii, un animal rational plin de cunostinte, înseamna mai ales a vorbi de umanism fara a elibera, asa cum ordinele initiatice îsi propun, acea parte esentiala a fiintei care ar înfaptui cu adevarat umanitatea specifica speciei noastre pentru împlinirea telului nostru. Ne apare atunci ca umanitatea nu este un scop ci o consecinta a starii noastre. Totusi pe picior de egalitate cu fraternitatea, umanismul reprezinta o cale. Suntem umani în gândire si în fapte sau nu; între cele doua putem încerca da a deveni din ce în ce mai multa exigenta si finete.

A fi uman nu înseamna a accepta de a fi un animal-uman ci dimpotriva ca vrem sa facem eforturile necesare pentru a fi uman cu o dimensiune a vietii foarte specifica speciei umane.

 
A dezumaniza actele noastre produce gustul amar al propriei noastre dezumanizari în beneficiul unei dimensiuni limitate si a unei stari mutilate care ne împiedica sa aruncam o privire asupra eternitatii noastre.

Deoarece din cele mai vechi timpuri, de când omul exista, nu a fost nici o îndoiala, pentru nici o civilizatie, ca sub omul din carne si emotii se ascunde un om de spirit si sentiment, un om mai real decât simplele aparente, toate civilizatiile: egipteana cu mitul lui Isis si Osiris, greaca cu initierile eleusiene (n.t. cult agrar primitiv) si mitul lui Demeter si Persephona (n.t. zeita vegetatiei si fiica sa cu care se identifica), romana cu orgiile, cea a Evului Mediu cu initierile în meserie pâna la franc-masoneria moderna, toate civilizatiile au lasat urme de ritualuri capabile sa înalte omul pâna la adevarata lui dimensiune.

Corespondenta pe care o resimtim, în noi, între Sus si Jos, sau între interior si exterior, nu se datoreaza evolutiei civilizatiei noastre, ci conditiei noastre umane identica astazi cu conditia oamenilor care au schitat „la Table d’Emeraude” (n.t. ‘Tabelul de diamant’ – text in 12+1 versete atribuit lui Hermes Trismegistus), pe vremea Egiptului elenistic.

Si pentru faptul ca omul care se naste azi, se naste identic în structura sa, cu cel de ieri, stiinta initiatica de ieri poate sa permita azi de a trai experienta extraordinara a dimensiunii universale doar ca initiatul sa faca efortul necesar sa-si execute perfectionarea si trezirea.

Aceasta întâlnire interioara cu misterele vietii unde se descopera enigmele inaccesibile ale existentei, intereseaza deopotriva pe credincios cât si pe necredincios si daca ea ramâne în afara câmpului de preocupare al profanilor care nu cauta, prin comensare în constienta, decât sa-si perfecteze placerea pamânteana prin acumularea de bani si putere, ea transcede preocuparilor egoiste ale ateismului sau ale religiozitatii pentru a accede în domeniul experientei concrete a identitatii noastre eterne într-un univers complex, ordonat, organizat, unde initiatul îsi gaseste coerenta si locul în acelasi timp în care percepe locul fiecarui lucru, al fiecarui om si sensul suprem al creatiei.

Atunci franc-masoneria care ne permite, sau care permite unora sa înfaptuiasca aceasta reconectare cu existenta, unde aceasta transformare va avea întotdeauna ratiunea sa de a fi, fiindca mâine, ca si azi si ca si ieri, vor exista oameni de izbavit de suferinte si altii de îndrumat în efortul lor de a-si depasi stadiul de mamifer pentru a-si împlini natura umana prizoniera sau asasinata de zoologic.

Am putea, acum, sa vedem în ce mod Franc-masoneria îndruma spre cea mai înalta spiritualitate, adica cum poate ea sa împlineasca sensul vietii ei si de aici, sensul vietii fiecarui om. Primele trei grade ale franc-masoneriei studiaza omul, nu din punct de vedere a ce este el, sau de ce crede el ca este, sau de ce pare ca este nici de ce ar trebui sa para pentru a fi adaptat la societate, dar din punct de vedere a ceea ce poate deveni, de posibila lui perfectionare pentru ca pe de o parte, sa fie constient de necesitatile vietii si sa poata sa se adapteze în functie de nevoie si pentru ca, pe de alta parte viata sa se ia un sens universal si sa se simta în armonie cu el însusi, cu societatea, cu familia si natura. Aceasta ne aminteste bine-nteles marile percepte ale întelepciunii elenistice.

Prima idee fundamentala a traditiei initiatice este faptul ca omul, asa cum îl stim, nu este o fiinta împlinita. El simte intuitiv sau prin contact cu inconstientul sau profund, dorinta de a trai în pace, în frumusete si în dragoste. Are nostalgia unei lumi mai bune în care ar putea sa-si exprime liber ce este mai bun în el însusi, dar nu reuseste.

Nu reuseste pentru ca este plin de idei false despre el însusi. Nu îsi da seama ca este un mecanism, un robot pus în functie de influente exterioare profunzimii sale. Omul interior, ceea ce suntem noi cu adevarat nu poate face nimic, nu poate nici macar sa se exprime caci nu suntem noi stapânul omului robot.

Daca nu acceptam, si nu întelegem propria noastra mecanica, nu putem învata nimic în plus de ceea ce suntem, nu putem merge mai departe si nimic nu se va schimba cu adevarat în noi, pentru fiinta noastra si umanismul va ramâne intelectual fara sa fim capabili sa-l aplicam în viata noastra.

A doua idee fundamentala a initierii traditionale si deci masonice, este ca toti oamenii ar putea sa evolueze daca o doresc cu adevarat, dar istoria lor, educatia lor, ereditatea lor, hipnotismul lor la exigentele materiale, sociale si profesionale fac în asa fel încât sa nu aiba în mod fundamental dorinta sa se miste, sa fie diferiti. Nu avem în mod fundamental dorinta sa ne miscam, vrem sa ramânem aceiasi, si în plus, cu o mare portie de fericire. Si daca ni se întâmpla sa dorim sa se schimbe ceva, vrem ca altii sa fie aceia care sa se schimbe.

A treia idee fundamentala a traditiei initiatice este, ca înainte de a deveni diferit si de a dobândi noile facultati, trebuie sa realizam faptul ca ne atribuim deja facultati pe care nu le avem si deoarece credem ca le avem, nu mai cautam sa le dobândim. Aceasta a treia idee se alatura celei a lui Socrate exprimata la Delphi si care este si primul pas al gradului de discipol: cunoaste-te pe tine însuti.

Nu ne cunoastem limitele, nici functiunile si nici posibilitatile. Nu stim nici macar în ce grad nu ne cunoastem. 
Gradul de discipol ataca cea mai înselatoare si cea mai importanta dintre calitatile pe care ni le atribuim: constiinta. Schimbarea initiatica la discipol, începe printr-o schimbare a modului de a întelege semnificatia constiintei. Este vorba, asa cum ne-o arata coborârea în camera de cugetare, de a trai din interior, de a coborî în noi însine pentru a privi, simti si întelege mecanismele noastre de gândire, afective si de miscare plecând de la un punct de vedere interior.

Un schimb permanent are loc între influentele lumii asupra noastra si de noi însine asupra lumii. Discipolul lucreaza pentru a se cunoaste, companionul, urmând explicatia din ritualul de instalare, lucreaza pentru a cunoaste legile lumii, lucreaza pentru a se cunoaste în lumea sa fara a fi întrerupta elaborarea din ce în ce mai fiabila a unei constiinte interioare referentiale. Maestrul va cauta sa integreze ceea ce „cunoaste” ca este, în lumea pe care a descoperit-o. Maestrul este prezent nu numai ca element zoologic izolat, dar si ca element constient al constructiei lumii.

Dar marea realizare a maiestriei, cea care va conduce initiatul la desteptare si la sensul vietii, este constientizarea, din interior, prin trairi, prin experienta, prin contact direct ca „ceva” a murit în el, o fiinta care stia, o fiinta misterioasa, ca un Maestru veritabil a murit ucis de ceea ce discipolul si mai apoi companionul au descoperit ca sunt.

Se vede clar ca daca lucrarea discipolului nu a fost facuta si daca lucrarea companionului nici ea nu a fost facuta temeinic, în ciuda trecerii la gradul de maestru, cel care a trecut prin ceremoniile de initiere nu va fi niciodata un adevarat initiat. Ceremoniile de initiere nu fac miracole, ele ne indica pe ce trebuie sa lucram si cum sa o facem progresiv. Ele nu fac treaba în locul nostru de aici si multimea de initiati care ramân profani.

Ne dam seama ca a se initia nu este doar a trai o ceremonie de initiere, este vorba doar de un început care ne dezvaluie o metoda de lucru, o avansare în 33 de stadii succesive, capabila prin maturare, de a ne permite accesul într-o lume diferita, neparazitata, neredusa la nivelul limitelor noastre relative, permitându-ne înflorirea unei vieti superioare, de a atinge o dimensiune infinita, o prezenta eterna a individualitatii noastre în rigoarea unei actiuni concrete în viata cotidiana.

Practicarea unei etice umaniste nu este o fericire usoara si încântatoare. Etica, în timpul unei întâlniri cu un semen sau cu sine însusi, este întotdeauna încercata de o alegere conflictuala între pornirile egoiste, un câmp de durere sau placeri si constiinta unei activitati mai putin avantajoase, dar mai demne. Etica, demnitatea si umanismul sunt acte gratuite, dar producatoare a unui sentiment de identitate cu un gust al respectului si al sensului vietii.

O conduita etica si umanista nu apare în urgenta unei situatii decât daca o axa de libertate exista deja. O conduita etica, o conduita umanista, o conduita ortologica îsi afirma existenta în înfruntarea dintre omul impulsiv si umanitatea sa si se prezinta ca o datorie de a rezista la panta automatismelor gesturilor, sentimentelor sau a gândurilor, pentru a urca împotriva curentului spre principiul de finalitate a fiintei. Franc-masonul care lupta pentru perfectionarea si ameliorarea umanitatii percepe drama celor care sunt victime si se angajeaza în mod constient într-un demers care ar parea absurd celor care privesc doar în directia intereselor proprii. Fara o strategie de reanimare si de dezvoltare a fiintei, fie în decursul unei lucrari voluntare, fie în decursul ; unei educatii apropriate, nu este posibil demnitatii umane si deci umanismului de a depasi obiectivele legitime ale egoismului si incoerenta civilizatiei noastre va continua în experiente absurde sau în conflicte intelectuale pâna în punctul de explozie fara ca universul si lumile lui sa fie descifrate si sa impuna ratiune existentei noastre.

Coborârea sacrului în ordinar este necesara constiintei transcedentale, la desteptarea Fiintei si dimensiunii umane globalizatoare. Este curios si paradoxal sa constatam ca poate exista un loc sacru acolo unde omul obisnuit nu vede nimic, si o absenta a timpului, o eternitate, acolo unde omul obisnuit masoara timpul.
Daca franc-masonul lucreaza dupa metoda initiatica continuta în Ritul Scotian Antic si Acceptat, daca trece cu adevarat de la profan la maiestrie, atunci el va fi un umanist de tip nou si va putea sa se însereze în miscarea de evolutie a civilizatiei noastre si sa influenteze istoria secolului XXI. Umanismul de tip nou va trece de la un umanism orizontal la un umanism vertical pentru ca omul se va ridica si va sta drept.

Secolul XXI va fi martorul împacarii cunostintele stiintifice cu cele spirituale, va vedea cunoasterea înlocuind credintele si superstitiile, va fi martorul prabusirii barbarilor si a largirii constiintei umane la nesfârsit. Secolul XXI va fi secolul umanismului practicat de initiati.

Secolul XXI va fi secolul dificilei realizari a maretiei universale ale omului si noi, franc-masonii, am putea sa-i fim actori.