Scoala Superioara de Arte si Meserii

    Pe fondul dezvoltării reţelei de învăţământ elementar în cele două Principate româneşti, anul 1836 marchează în Ţara Românească, în timpul domniei lui Alexandru Dimitrie Ghica, începutul organizării învăţământului meseriilor, odată cu constituirea Şcolii de Meserii situate în Bucureşti în zona numită la acea dată Podul Târgului din Afară, azi Calea Moşilor. Cursurile şcolii durează patru ani, iar recrutarea elevilor se face printr-o repartizare oficială din rândul militarilor în termen. În cadrul şcolii sunt admişi şi elevi neştiutori de carte, care primesc instruirea practică până la ora 6,30 p.m., după care urmează instruirea şcolară la citit, scris, socotit şi desen. Şcoala, care se află în casele lui Manuc Bei, are organizate, pentru deprinderea unor meserii, ateliere de fierărie, tâmplărie, rotărie şi turnătorie de cupru. Prinţul rus Anatole Demidoff, care vizitează Bucureştii în anul 1837, o menţioneaza în cartea sa: ,,Voiaj in Rusia meridională, Moldova şi Valahia" tiparită în trei volume la Paris în anul 1841 sub denumirea de ,,Şcoala de arte şi meserii pentru soldaţi". În anul 1845, din dispoziţia domnitorului Gheorghe Bibescu aflat sub influenţa puternică a Rusiei, şcoala îşi încetează activitatea.
    Constatând necesitatea şi utilitatea unei asemenea şcoli tehnice, domnitorul Barbu Dimitrie Ştirbei, în anul 1850, cere Eforiei Şcoalelor să elaboreze un plan de organizare al unei şcoli civile de arte şi meşteşuguri “potrivit cu starea şi mijloacele ţării". Această şcoală începe să funcţioneze din anul 1852, mai târziu având un local propriu situat în Bucuresti, la Cişmeaua Mavrogheni, dincolo de capul podului. Şcoala îşi începe activitatea cu 40 de elevi interni pregatiţi în meseriile de tâmplari şi fierari. Ulterior, la aceste meserii se adaugă treptat: strungăria, sculptura în lemn şi turnătoria de metale.
    În anul 1864, în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, toţi cei 70 de elevi ai şcolii, din motive de interes naţional, sunt trecuţi la Arsenalul armatei, unde constituie o secţie specială. Din cauze bugetare şcoala îşi întrerupe activitatea în intervalul anilor 1864-1871.
    Suspendarea şcoalei de meştesuguri de la Mavrogheni în anul 1864 este resimţită de industria românească, marcând începutul unui proces de extindere în care meseriaşii specialişti sunt tot mai căutaţi. Şcoala de la Iaşi, înfiinţată în anul 1841, nu poate satisface singură aceste cerinţe. În încercarea de soluţionare a problemei, izvorâtă din necesitatea dezvoltării economiei româneşti manufacturiere, Ministerul Cultelor reînfiinţează în anul 1871 vechea şcoala sub denumirea de Şcoala de Arte şi Meserii, în fostul local de la Cişmeaua Mavrogheni, cunoscut mai târziu şi sub denumirea de Monetăria Statului. Şcoala începe să funcţioneze în baza regulamentului sancţionat prin Decretul nr. 1754 din 24 octombrie 1872, inspirat după modelul Şcolii franceze de arte şi meserii de la Chalon-sur-Marne, Aix şi Augers.
    Hotărârea Ministerului Finanţelor din anul 1877 de amplasare a Monetăriei Statului în casele de la Mavrogheni determină mutarea Şcolii de Arte şi Meserii în localul secţiunii mecanice a Şcolii de Agricultură de la Herăstrău, unde funcţionează până în anul 1882, când, din nou, este mutată într-o clădire situată în vecinătatea gării Filaret. Cu toate că în jurul şcolii de lângă gara Filaret se construiesc unele ateliere fără de care pregătirea practică a elevilor ar fi compromisă, în anul 1885 se hotărăşte ca şcoala să fie mutată din nou. Localul şcolii şi atelierele construite ulterior sunt preluate de uzinele Wolff, ale căror hale există şi în prezent.
    Desele mutări din această perioadă au consecinţe asupra calităţii procesului de învăţământ, situaţie constatată în anul 1883 şi de ministrul Ion Câmpineanu, de la Ministerul Domeniilor de care aparţine şcoala, care ia iniţiativa construirii unui local corespunzător şi stabil. În baza acestei decizii, în anul 1885 se construieşte noul local al şcolii în str. Polizu nr. 11. Acesta se află pe locul fostelor vii ale boierilor Bărcănescu, vecine cu livada lui Nicolae Filimon. Pentru ca procesul de pregătire practică şi aplicativă să nu sufere, până în anul 1889 sunt realizate şi atelierele de aplicaţie ale şcolii. În anul 1894, sculptorul Dumitru Paciurea, absolvent al Şcolii de arte şi meserii, modelează medalia ovală în bronz a şcolii.
Întărirea rolului Şcolii de Arte şi Meserii, cu cursuri gratuite şi repartiţii asigurate pentru absolvenţi, este rezultatul efortului Lojii „Înţelepţii din Heliopolis”. În anul 1863 este înfiinţată la Bucureşti, cu acceptul lui A.I. Cuza, Loja „Înţelepţii din Heliopolis”, aflată sub obedienţa Marelui Orient al Franţei. Venerabili ai ei sunt, printre alţii, G. Filipescu, Dimitrie Sturdza precum şi doctorul Carol Davila. Ministrul Ion Câmpineanu însuşi fondase în 1833, împreună cu Ion Heliade Rădulescu „Societatea filarmonică” – întâia Lojă masonică a românilor din România.
    Imobilul din str. Polizu nr. 11 este ridicat după planurile profesorului inginer-arhitect Nicolae Cerkez, frate al arhitectului Grigore P. Cerkez . Eugeniu Carada, fondator al Băncii Naţionale alături de Ion C. Brătianu, îl propusese pe Nicolae Cerchez "architect primar al construcţiunii" noului imobil al băncii din str. Lipscani. Nicolae Cerchez a proiectat şi Şcoala Superioară de Medicină Veterinară de pe Splaiul Independenţei nr. 105 din Bucureşti.
    În anul 1881, direcţiunea Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele este încredinţată lui Gheorghe Duca, un remarcabil organizator şi promotor al învăţământului tehnic superior românesc. Lui Gheorghe Duca i se datorează şi începerea în 1884 a lucrărilor pentru construirea localului pentru Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele, cu o capacitate iniţială pentru 100 de studenţi, local amplasat pe strada Polizu colţ cu Calea Griviţei 116. La 2 octombrie 1886 are loc într-un cadru solemn inaugurarea noului local: corpul A (parter şi etajul I) având o suprafaţă desfăşurată 7.130 m.p., care cuprinde un amfiteatru, mai multe săli de curs, laboratorul de chimie, fizică, încercări mecanice, precum şi săli de desen, bibliotecă, muzeu şi corpul K (Gaiser şi magazii) având o suprafaţă desfăşurată de 970 m.p.
    Gheorghe Duca era absolvent al Şcolii Centrale de Arte şi Manufacturi din Paris, ca şi Nicolae Cerchez. Un alt absolvent al aceleiaşi şcoli din Paris, Ion Ghica, fondase în 1843, împreună cu Nicolae Bălcescu, Christian Tell şi C.A. Rosetti, o societate secretă de tip masonic numită “Frăţia”.
    Anul 1901 aduce o schimbare importantă in viaţa şcolilor de arte şi meserii de la Bucureşti şi Iasi. Prin legea din 9 iulie 1901, promovată de ministrul Spiru Haret, cele două şcoli căpătă statutul de Şcoli superioare de arte şi meserii, trecând din subordinea Ministerului Domeniilor la Ministerul Instrucţiunii Publice, marcându-se în acest fel trecerea la o treaptă superioară în învăţământul tehnic românesc.
    În anul 1911, în cadrul Şcolii superioare de arte şi meserii din Bucureşti funcţionează următoarele ateliere: tamplărie, sculptură în lemn şi ipsos, rotărie, modelărie, garaj de automobile, lăcătuşerie, ajustaj, cazangerie, lipire oxi-acetilenică, forjă, tinichigerie, turnătorie în fonta şi bronz, nichelaj şi galvanoplastie, cizelaj, vopsitorie şi tapiţerie. Până în anul 1928 s-au mai adăugat atelierele de electricitate, croitorie şi încălţăminte. În aceste ateliere sunt create opere ale artei tehnice sau plastice precum partea mecanică a avionului lui Aurel Vlaicu şi statuia poetului Mihai Eminescu pentru orasul Iaşi, operă a sculptorului Faur Ion Schmidt, maistru al şcolii.
    Statuia lui Carol Davila, amplasată în Bucureşti în faţa imobilului Universităţii de Medicină şi Farmacie, a fost turnată la aceste ateliere. Carol Davila, venise încă din 1853 în Bucureşti, invitat de domnul Barbu Ştirbei pentru a organiza serviciul sanitar militar şi civil. Davila era el însuşi francmason, conducător al Lojii „Înţelepţii din Heliopolis” începând cu anul 1874.
Sfârşitul Şcolii Superioare de Arte şi Meserii din Bucuresti este stipulat în Decretul nr. 908 din 9 aprilie 1936, care preciza că începând cu data de 1 septembrie 1936 aceasta se transformă, după o existenţă centenară, în Liceul industrial de băieţi nr. 1.
    În baza Decretului 175 din 3 august 1948 se înfiinţează Institutul de Exploatare si Industrializare a Lemnului din Bucuresti, cu o facultate şi două secţii (secţia de Exploatare şi Construcţie a Instalaţiilor de Transport şi sectia de Industrializare a Lemnului), care va funcţiona în str. Polizu nr. 11 până în anul 1953.
    În anul 1953 Institutul Politehnic Bucureşti preia localul Institutului de exploatarea lemnului, care se transferă la Braşov. Acest local avea următoarele corpuri de clădiri: Corpul L cu o suprafaţă totală desfăşurată de 5.230 mp, corpul M cu o suprafaţă totală desfăşurată de 3.340 mp, corpul N cu o suprafaţă desfăşurataă de 770 mp, corpul O cu o suprafaţă totală desfăşurată de 260 mp, corpul P cu o suprafaţă totală desfăşurată de 2.385 mp, corpul R cu o suprafaţă totală desfăşurată de 650 mp şi corpul C cu o suprafaţă desfăşurată de 430 mp. În total suprafaţa desfăşurată a era de13.595 mp. De asemenea, spaţiul de cazare creşte prin preluarea caminului nr. 4 cu o suprafaţă desfăşurată de 1.500 mp, situat în strada Polizu nr. 10 (dispărut în urma demolărilor din anii 1980).