Despre Francmasonerie





Francmasoneria
 
(sau „masoneria“), ca instituţie, este un ordin iniţiatic ai cărei membri sunt înfrăţiţi prin idealuri comune morale, spirituale şi sociale (şi in unele cazuri chiar politice), prin iniţierea conformă unui ritual comun, prin jurământul depus pe una din cărţile sfinte ale marilor religii (Biblia, Coranul, Dao de Jing, Vedele hinduse,Tripitaka budiste, sau alte scrieri considerate sacre) şi, în majoritatea ramificaţiilor, de credinţa într-o „fiinţă supremă“, un „Mare Arhitect al Universului“. Organizaţiile masonice, prezente în majoritatea ţărilor, se regăsesc sub forma obedienţelor autonome, ele însele compuse din loji albastre (zise şi ateliere) de câte 7-50 de persoane (uneori chiar mai multe).

    Francmasoneria desemnează în acelaşi timp o disciplină spirituală, precum Alchimia, şi instituţia tradiţională care reuneşte practicanţii acestei discipline, în loji sau confederaţii de loji, numite Mari loji.Cuvintele „francmason“, „francmasonerie“ sunt forma românească a cuvintelor englez free mason, francezfrancmaçon şi german Freimaurer care înseamnă „zidar,constructor liber“ şi reprezintă o moştenire a uneia din rădăcinile francmasoneriei: breasla zidarilor care construiau biserici, bazilicile şi catedralele din Evul mediu (vezi mai jos). În secolul al XIX-lea, a apărut în limba română şi în varianta „farmazon“, provenită din cuvântul similar rusesc şi însemnând „năzdrăvan“, cu aceeaşi origine ca „farmec“ şi „farmacie“ (în elină „vrajă“, „leac“).

    Potrivit dicţionarului enciclopedic „The New Encyclopedia Britannica“, francmasoneria este cea mai vastă societate secretă din lume, răspândindu-se mai cu seamă datorită întinderii în sec. al XIX-lea a Imperiului Britanic (mai corect spus ar fi însă: „societate discretă“). Însă francmasoneria a funcţionat în secret doar atunci şi acolo unde a fost interzisă de lege. Ea nu este prin natura ei o asociaţie secretă, deşi prezintă asemănări cu Şcolile de Mistere din Antichitate.
Însă, potrivit definiţiei date de masonii înşişi, masoneria este: „o asociaţie de oameni liberi şi de bune moravuri care conlucrează pentru binele şi progresul societăţii prin perfecţionarea morală şi intelectuală a membrilor săi.“
    Francmasoneria a fost comparată cu un salcâm bătrân având mai multe rădăcini (mişcări, societăţi, bresle sau ordine mai mult sau mai puţin ezoterice, de la care a moştenit idei, ritualuri şi simboluri) şi mai multe ramuri (obedienţele şi ritualurile actuale). Multe legende, unele ostile, circulă despre originile masoneriei: unele implică preoţii Egiptului antic, altele pitagoreicii, altele pe Cavalerii Templieri. Înşişi francmasonii sunt de păreri diferite în această privinţă. Ce este sigur, potrivit istoricului mason Albert Mackey, este că francmasoneria în forma ei actuală a apărut în Marea Britanie în secolul al XVIII-lea. Potrivit istoricilor D. G. R. Şerbănescu şi Jacques Pierre, masoneria a apărut în ţările române spre mijlocul sec. al XVIII-lea şi s-a dezvoltat rapid la începutul secolului următor.
    Astăzi, principalele simboluri masonice sunt cele „trei mari lumini“: „echerul“, „compasul“ şi „volumul Legii Sacre“, precum şi litera „G“, scrisă în interiorul unui echer şi al unui compas, care reprezintă de fapt iniţiala cuvintelor „God“ (zeu), „geometrie, generare, geniu, gnoză“... Albert Mackey considera că masonii au fost învăţaţi că „masoneria şi geometria sunt sinonime“ şi că „simbolurile geometrice care se găsesc în ritualurile francmasoneriei moderne pot fi considerate rămăşiţele secretelor geometrice cunoscute de masonii Evului Mediu, despre care acum se crede că s-au pierdut“. Geometria ocultă, denumită uneori „geometrie sacră“, foloseşte de mult timp simboluri geometrice, ca de exemplu cercul, triunghiul, pentagrama etc., pentru ilustrarea unor idei metafizice şi filozofice.
    Christopher Knight şi Robert Lomas au dat o interpretare interesantă binecunoscutelor simboluri masonice echerul şi compasul. Ei susţin că au apărut ca o formă stilizată a vechiului simbol pentru puterea regală - o piramidă a cărei bază reprezenta puterea terestră, peste care era gravată o piramidă întoarsă, care reprezenta puterea cerească a preotului. Aceste piramide ale puterii creează, prin alăturare, simbolul ajuns să fie cunoscut sub numele de „steaua lui David“. Potrivit celor doi autori, simbolul a fost folosit pentru prima oară pe scară largă când a apărut pe frontispiciul unui mare număr de biserici medievale, iar cele mai timpurii exemple de folosire a acestuia pe clădirile ridicate de Cavalerii Templieri. Utilizarea sa în sinagogi a apărut mult mai târziu (au afirmat Knight şi Lomas).
    Una dintre tradiţiile masonice susţinea că Avraam, patriarhul evreilor, le-a transmis egiptenilor învăţături speciale înainte de potop. Mai târziu, învăţăturile (despre care se spunea ca ar fi reprezentat opera legendarului Hermes Trismegistus) au fost adunate de filosoful Euclid într-un volum. El le-a studiat sub denumirea „geometrie“. Iniţial grecii, apoi romanii, au numit această disciplină „arhitectură“.
    Legendele masonice plasează formarea organizaţiei în epoca Turnului Babel şi în cea a construirii Templului din Ierusalim de către regele Solomon, despre care se pomeneşte în Biblie. Or, potrivit lui Mircea Eliade „istoria începe în Sumer“.
   
Practic, începuturile masoneriei operative reprezinta începuturile culturii urbane, construcţia primelor oraşe-cetăţi. Din punct de vedere al preistoriei speciei umane însă, omul a fost dintotdeauna un cioplitor al pietrei. Când arta cioplirii pietrei a fost combinata cu geometria, a apărut Arhitectura. Primii Mari Maeştri au fost, de fapt, Arhitecţi.

    În secolul al XIX-lea, Mackey afirma că masonii din epoca medievală preluaseră atât cunoştinţele în materie de construcţii, cât şi modelul de organizare de la „arhitecţii Lombardiei“. Această breaslă din nordul Italiei a fost prima ai cărei membri şi-au asumat numele de „francmasoni“, care a devenit prescurtarea pentru "Ordinul frăţesc al cioplitorilor în piatră liberi şi recunoscuţi ca atare“. Expresia "recunoscuţi ca atare" era folosită în cazul membrilor intraţi mai târziu în ordin şi care nu aveau nicio legătură cu întemeietorii acestuia, cioplitorii în piatră. O lucrare de alchimie în care se pomeneşte expres termenul de „francmason“ poate fi datată în anii '50 din secolul al XV-lea.
    Alţi cercetători masoni susţin că apariţia ordinului poate fi datată istoric în perioada Romei antice, contemporan cu "collegium fabrorum" (colegiul muncitorilor) - un grup de constructori şi arhitecţi devenit un prototip pentru organizarea ulterioară a breslelor. Majoritatea scriitorilor plasează apariţia secretelor masonice în epoca existenţei preoţilor războinici, eroi ai cruciadelor, „cavalerii templieri“. Un scriitor din secolul al XVIII-lea susţinea că francmasoneria modernă ar fi fost întemeiată de Godefroy de Bouillon, liderul primei cruciade, care a cucerit Ierusalimul şi despre care se spune că ar fi întemeietorul misterioasei „Stăreţii a Sionului“.
    Secretele privitoare la originea francmasoneriei au fost păstrate cu străşnicie, în ciuda publicării a numeroase cărţi şi articole referitoare la acest subiect. Walter Leslie Vilmshurst, un mason de seamă şi autor al lucrării "The Meaning of Masonry", scria: „Adevărata istorie secretă a apariţiei masoneriei nu a fost făcută publică nici în rândurile organizaţiei însăşi“. Mulţi cercetători cred chiar că majoritatea masonilor au pierdut din vedere adevărata origine şi scopul organizaţiei. „Tabloul de ansamblu al masoneriei este acela al unei organizaţii care şi-a pierdut înţelesul originar“ - scriau autorii lucrării The Templar Revelation.
    În epoca în care patru loji londoneze au format o "Mare Lojă Unită" în 1717, francmasoneria speculativă ajunsese să domine complet întemeietorii acestei organizaţii - zidarii sau "masonii lucrători". Francmasoneria şi-a dobândit cunoştinţele ezoterice mai ales de la masonii speculativi, filosofi, alchimişti, hermetişti sau rozacrucieni.
    Webster afirma: „Originile francmasoneriei nu pot fi identificate din nicio sursă sigură, dar ordinul a apărut dintr-o combinaţie de tradiţii care au evoluat şi s-au contopit într-o perioadă mai lunga de timp. Astfel, masoneria lucrătoare ar fi putut proveni din colegiile romane prin intermediul breslei zidarilor din Evul Mediu, în timp ce masoneria speculativă ar fi putut proveni din rândurile patriarhilor ebraici şi din misteriile păgânilor. Dar sursa de inspiraţie ce nu poate fi negată este Cabala evreiască... Cert este că, atunci când au fost concepute ritualul şi statutele masoneriei în 1717, cu toate că au reţinut anumite fragmente ale vechilor doctrine egiptene şi pitagoreice, versiunea iudaică a tradiţiilor secrete a fost cea aleasă de fondatorii Marii Loji, pentru ca, pornindu-se de la ea, să îşi construiască propriul sistem“.
    Francmasoneria a continuat să îşi lărgească tot mai mult rândurile, iar în 1720 au fost înfiinţate loji masonice în Franţa, sub auspiciile Marii Loji Unite din Anglia. Acestea au format în 1735 o Mare Lojă la Paris. Marea Lojă era diferită de lojile scoţiene, care fuseseră formate după ce Carol I Stuart fugise din Anglia. Tensiunile dintre cele două ramuri ale masoneriei franceze s-au accentuat în 1746, odată cu exilarea din Anglia a lui Carol Eduard, poreclit „Scumpul prinţ Charlie“ Stuart, sau „tânărul pretendent“, şi a susţinătorilor lui care au încurajat folosirea ordinului în scopuri politice.
    În acea epocă a devenit cunoscută marelui public adevărata origine a francmasoneriei. În 1737, profesorul fiilor prinţului Carol Eduard care era şi membru al Societăţii Regale, Andrew Michael Ramsey, a rostit un discurs în faţa francmasonilor din Paris, discursul supranumit „Cuvântarea lui Ramsey“, în care acesta declara: „Ordinul nostru a format o uniune de nedespărţit cu Cavalerii Sf. loan de la Ierusalim“ - ordin foarte apropiat de cel al templierilor. Ramsey mai spunea că francmasoneria era legată de şcolile antice ale misteriilor, patronate de zeiţa greacă Artemis şi de cea egipteană Isis.
    Masonul german, Karl Gotthelf Baron von Hund a devenit membru al lojei din Frankfurt şi în 1751 a întemeiat aici o filială a ritului scoţian, numită „Ordinul strictei observanţe“; după rostirea jurământului ce prevedea supunerea necondiţionată faţă de ordinele unor superiori misterioşi şi „nevăzuţi“, aşa cum a fost descris pe parcursul volumului, ordinul a sfârşit prin fuziunea dintre Ordinul Iluminaţilor şi francmasoneria germană, în timpul congresului de la Wilhelmsbad.

    Hund a recunoscut că ducea mai departe tradiţiile cavalerilor templieri, care fuseseră constrânşi la începutul secolului al XIV-lea de regimul lui Filip cel Frumos, regele Franţei, să se autoexileze în Scoţia. Membrii acestui ordin s-au autoproclamat „Cavaleri ai Templului“. El pretindea că ar transpune în viaţă ordinele unor „superiori necunoscuţi“ a căror identitate şi loc de reşedinţă nu erau precizate niciodată, în timp ce alţii au pretins că aceşti „superiori“ nu erau oameni. Majoritatea cercetătorilor cred că ei erau probabil susţinătorii iacobiţi ai Stuarţilor, care au murit sau şi-au pierdut credinţa după înfrângerea tânărului pretendent la tron.
    Francmasoneria este organizată în „clase, grade“ şi „rituri“. Partea aproximativ comună tuturor riturilor este „Clasa lojilor albastre“, cu trei grade: „ucenic, calfă, meşter“ (sau „ucenic, companion, maestru“). Meşterii masoni pot face parte, după primirea acestor trei grade, numite şi simbolice, în gradele de perfecţionare a diferitelor rituri. Cele mai cunoscute şi larg răspândite sunt „Ritul de York“ şi „Ritul Scoţian Antic şi Acceptat“.
    Wilmshurst nota: „Dezvoltarea (francmasoneria) s-a sincronizat cu scăderea interesului faţă de religia tradiţională şi rugăciunea în biserică“. „Principiile simple de credinţă şi idealurile umanitare ale francmasoneriei iau, în cazul unor persoane, locul teologiei clasice din bisericile diverselor confesiuni religioase“. Deşi liderii săi neagă că ar fi religie, masoneria a constituit pentru unii un înlocuitor al cultului religios. De aceea, nu este de mirare că Biserica a trebuit să fie circumspectă cu privire la răspândirea învăţăturilor masonice. Wilmshurst spunea că, dacă o persoană caută să dobândească lumina „sub forma întăririi conştiinţei de sine şi a creşterii capacităţilor paranormale... trebuie sa fie pregătită să se dezbrace de toate prejudecăţile şi modelele de gândire avute până atunci şi, cu o slăbiciune şi blândeţe asemănătoare cu acelea ale unui copil, să fie pregătită să îşi «deschidă» mintea, pentru a primi nişte adevăruri noi şi poate şocante pentru ea“. Referindu-se la înţelesurile masoneriei şi caracterizându-le ca fiind „învăluite în mister“ şi „criptice“, el scria: „Acestea reprezintă un subiect de cele mai multe ori neabordat care, prin urmare, rămâne în cea mai mare parte necunoscut membrilor săi, cu excepţia celor foarte puţini care-l studiază în particular...“
    Trecerea de la societăţile secrete sau discrete antice la organizaţiile iniţiatice mai moderne a fost întărită de introducerea acestei francmasonerii „iluminate“ la sfârşitul secolului al XVIII-lea, organizaţie care îmbină legendele ezoterice mai vechi cu tradiţiile cabalistice. Aceste secrete se dezvăluie iniţiaţilor din cercurile mai interioare ale francmasoneriei, în timp ce ceilalţi membri ai acestei organizaţii, care nu le cunosc, continuă să se bucure de învăţătura şi de prietenia pe care le găsesc în ea.
    

    În timpul celui de-al doilea război mondial a circulat în toată Europa o expoziţie antimasonică şi filme care au beneficiat de o intensă publicitate, astfel că o generaţie întreagă şi descendenţii ei cunosc francmasoneria doar prin temele expuse în această expoziţie şi în aceste filme. Asemenea publicaţii abundă pe plan internaţional şi astăzi.
    Comunismul se opune de asemeni francmasoneriei, pe care o consideră mişcare burghezo-moşierească, cosmopolită şi antipatriotică. Faptul că francmasonii pot fi de orice convingere politică democrată fără discriminări, lăsând politica la poarta lojei şi păstrând pentru adversarii politici stimă şi respect, nu este compatibil cu aşa-zisa luptă de clasă.
    Incompatibil cu idealurile masonice este şi naţionalismul de tip nedemocrat, care îşi promovează neamul nu prin patriotism (iubirea pentru o ţară, şi pentru toţi locuitorii ei; promovarea unui neam printre celelalte, în cadrul democraţiei), ci prin xenofobie (iubirea exclusivă pentru un singur neam, însoţită de marginalizarea minorităţilor şi de ostilitate faţă de străinătate, în cadrul unui regim autoritar). Este logic ca partidele cu ideologie naţionalistă de tip nedemocrat să fie adversare ale masoneriei. Atitudinea net potrivnică francmasoneriei provine din incultură, superstiţii, fanatism şi din propaganda dictaturilor.
     
Unii clerici creştini sau musulmani consideră francmasoneria ca primejdioasă pentru credincioşi, întrucât francmasonii pot fi de orice credinţă fără discriminări, prin urmare amestecaţi, şi propovăduiesc toleranţa faţă de cei ce nu împărtăşesc aceleaşi convingeri, câtă vreme aceste convingeri respectă democraţia şi drepturile omului. Potrivit respectivilor clerici, o asemenea poziţie nu poate fi compatibilă cu dogma religioasă.

    În argumentarea pro masonerie se invocă actele de caritate, nu puţine, calitatea membrilor, adesea oameni cu multiple competenţe şi răspunderi, comportamentul modest şi conduita exemplară a francmasonilor în societate, precum şi sprijinirea diverselor proiecte umanitare. Fiind foarte clare şi bine definite, aceste caracteristici nu necesită o analiză introspectivă.

     După D. G. R. Şerbănescu şi Jacques Pierre, România şi francmasoneria sunt strâns legate. În dicţionarele despre francmasonerie, România are pagini multe, iar în istoria României francmasonii au un rol determinant. Anecdotic, în epoca „paşoptiştilor“ (astfel porecliţi de la revoluţia din 1848) exista în centrul Bucureştilor, alături de actualul Muzeu Naţional de Istorie, o „stradă Farmazoană“, dispărută odată cu regularizarea Dâmboviţei şi cu reorganizarea urbanistică de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Ulterior, actuala stradă Mircea Vulcănescu (fosta stradă Ştefan Furtună) a fost închinată „Francmasonilor“, nume pe care l-a avut până în martie 1938. Caz unic în lume, francmasoneria avea în limba română un termen popular, iar în capitala Ţării Româneşti o stradă comemorativă.
    În secolul al XVIII-lea, Constantinopolul era pentru români şcoala învăţăturii universale, la care nu puţini domnitori şi mari boieri şi-au trimis copiii. Acolo se găseau mulţi învăţători şi dascăli de renume, greci, francezi, englezi sau italieni, printre care francmasonii erau prezenţi. Dar chiar înainte de apariţia masoneriei contemporane, câţiva dintre domnitorii români au aplicat ideile şi principiile „epocii luminilor“ pe care şi francmasoneria le-a răspândit. În Moldova şi Ţara Românească, Alexandru Lăpuşneanu şi Radu Şerban au întemeiat şcoli domneşti „pentru învăţătura norodului“ în 1561 la Cotnari şi în 1603 la Târgovişte. Academia din Bucureşti a apărut în 1688 din cheltuiala domnitorului Şerban Cantacuzino, cea din Iaşi în 1707 sub auspiciile lui Antioh Cantemir, iar cea din Transilvania în 1795 din străduinţa învăţatului Ioan Piuariu-Molnar. Constantin Brâncoveanu, Antioh şi Dimitrie Cantemir au înfăptuit reforme juridice şi fiscale, au deschis şcoli şi spitale, au popularizat ideea „bunului“ sau „binelui obştesc“. În 1741, Constantin Mavrocordat a introdus în Ţara Românească o constituţie („Marele Hrisov“), iar în 1746-49 tot el, domnind succesiv la Bucureşti şi la Iaşi, a desfiinţat şerbia (iobăgia) în ambele principate.
„Marele Hrisov“ a fost publicat ca model juridic de Constituţie în gazeta „Mercure de France“ din iulie 1742. În 1780, „Pravilniceasca condică“, redactată de domnitorul Alexandru Ipsilanti, a modernizat legislaţia Ţării Româneşti. În 1784, celebrul „Supplex libellus valachorum“, redactat în principal de Ignatie Darabant, arhiepiscop greco-catolic din Oradea, apoi completat de Samuil Micu, Petru Maior, Gheorghe Şincai, Ioan Piuariu-Molnar, Iosif Meheşi, Ioan Budai Deleanu, Ioan Para şi alţii, pentru a fi dus la Viena de Ioan Bob, arhiepiscopul greco-catolic de la Blaj, şi de Gherasim Adamovici, arhiepiscopul ortodox de la Alba-Iulia. Prin Nicolae Ursu zis „Horea“, răsculaţii au prezentat prin acest text revendicări similare cu cele exprimate zece ani mai înainte în America sau cinci ani mai târziu în Franţa. În ciuda înfrângerii răscoalei şi uciderii lui Horea şi lui Cloşca, împăratul austriac Iosif al II-lea a fost silit să desfiinţeze iobăgia şi în Transilvania. Astfel, ţările române sunt dotate cu constituţii, iar ţăranii români au fost eliberaţi din şerbie, pe când împărăţiile vecine vor rămâne monarhii absolute cu ţărani şerbi, timp de încă un veac şi mai bine.
    Unii autori anglo-saxoni nu recunosc vechimea francmasoneriei în ţările române, dar istoricii D.G.R. Şerbănescu şi Jacques Pierre (în Dicţionarul francmasoneriei, Presses universitaires de France, Paris 1991 sub dir. lui Daniel Ligou), afirmă că prima lojă masonică românească fost întemeiată la Iaşi în 1748 de italianul Antonio Maria del Chiaro, care venise în ţările române ca secretar al lui Constantin Brâncoveanu. Nu se ştie dacă şi domnitorul reformator a făcut parte din lojă. A doua lojă apare în 1749 printre saşii de la Braşov, a treia în 1767 printre cei de la Sibiu. A patra lojă a fost inaugurată la Bucureşti de francezul Jean-Louis Carra, secretar al voievodului Grigore Ghica, în 1769. A cincea a apărut în Basarabia, la Chişinău, în 1820, fiind întemeiată de un medic Alzacian, Schaller, venit în Rusia cu Napoleon, ea numără printre membrii săi un însemnat demnitar ortodox: arhimandritul Efremie, care a întemeiat la rândul său o a şasea lojă, „Zorile“, majoritar românească, la Silistra, şi apoi încă una, bulgară, la Ruse, în 1830.
    Francmasonii şi Biserica Ortodoxă au avut până în 1937 relaţii bune, pe când biserica romano-catolică i-a socotit timp îndelungat eretici şi apostaţi. Ca exemplu, episcopul Dunării de jos şi academicianul Mihail Ştefănescu (1823-1892, cunoscut sub pseudonimul de „Melchisedec“) a fost şi un însemnat demnitar francmason.
    În 1821, numeroşi au fost românii afiliaţi la „Eteria“ masonică condusă de Alexandru Ipsilanti, descendent al domnitorului cu „Pravilniceasca condică“, dar devenit general rus şi demnitar mason. Printre ei, Tudor Vladimirescu, executat fiindcă îşi încălcase jurământul faţă de "Eterie". Scopul „Eteriei“, bazată la Odesa, era internaţional: dărâmarea puterii religioase şi politice a sultanului otoman în întreaga Peninsulă Balcanică cu ajutorul ţarului Alexandru I al Rusiei şi al patriarhului de la Constantinopol. Însă Tudor Vladimirescu dăduse prioritate obiectivelor locale din Ţara Românească, încurcându-i strategia lui Ipsilanti. În 1825, fraţii Golescu, boieri de rang, au întemeiat la Bucureşti o societate paramasonică, „Societatea filarmonică“, la care a aderat jumătate din protipendada politică, economică şi socială din oraş. Dar cea mai mare şi vestită lojă românească a fost a şaptea, „Steaua Dunării“, întemeiată la Bruxelles în 1850, în refugiu, de „fraţii farmazoni“ care făcuseră în 1848 revoluţia „paşoptistă“ cu tricolorul albastru-galben-roşu însemnând „libertate, dreptate, frăţie“, principii de bază ale francmasonilor.


    La aceşti „farmazoni vechi“ se adaugă o seamă de studenţi români din Franţa, unii iniţiaţi în loja „Athénée des Étrangers“ (Ateneul străinilor), alţii în „La Rose du Silence“ (Trandafirul Tăcerii): printre ei, Vasile Alecsandri,Nicolae Bălcescu, Alexandru Ioan Cuza, Ion Heliade-Rădulescu, Ion Ghica, Gheorghe Magheru, Mihail Kogălniceanu, Costache Negruzzi, C.A.Rosetti, Carol Davila, Spiru Haret. Odinioară la Bucureşti se spunea: „începi student, continui farmazon, devii savant sau ministru şi termini călcat în picioare de mulţime sub formă de Bulevard“. Multe din bulevardele din centrul oraşelor româneşti au numiri de francmasoni celebri.
    Doritori de a stabili un stat de drept bazat pe principiile democraţiei parlamentare şi ale dreptului pământean, francmasonii români au înfiinţat numeroase societăţi şi reviste literare (Junimea), asociaţii filantropice sau chiar societăţi revoluţionare secrete (Frăţia). Prin ele sau individual, au activat intens pentru întregirea României în 1918, atât în consiliile româneşti din Banat, Crişana, Maramureş, Bucovina, Ardeal şi Basarabia (Sfatul Ţării), unde au militat pentru o unire necondiţională cu vechiul regat, cât şi la conferinţa de pace de la Paris, pentru recunoaşterea noilor graniţe, iar în parlamentul României pentru extinderea în vechiul regat a anumitor noi legi mai democrate, atunci votate în noile teritorii (de exemplu reforma agrară, şcoala peste tot obligatorie şi dreptul de vot pentru ambele sexe, sau cetăţenia fără discriminări de credinţă sau de limbă). În aceste dezbateri, în care erau adversari ai naţionaliştilor, ai marxiştilor şi ai partizanilor dreptului strămoşesc, francmasonii nu au avut totdeauna ultimul cuvânt. Dar într-un răstimp de cinci ani, mulţumită activităţii lor, România a devenit o monarhie parlamentară unitară modernă, în care majoritatea problemelor constituţionale, agrare şi de drept erau rezolvate şi a cărei imagine pe scena internaţională era deosebit de pozitivă.
  Francmasoneria română care luase o mare dezvoltare în perioada interbelică, fiind uneori implicată şi în câteva afaceri lumeşti, a fost închisă în 1938 printr-o înţelegere (aprig contestată, dar motivată de situaţia politică şi de atacurile legionare) între regele Carol al II-lea şi Marele maestru Jean Pangal. În timpul celui de-al doilea război mondial masoneria se afla în ilegalitate, dar masonii, numeroşi în administraţia Serviciului maritim român, au ajutat refugiaţii şi prigoniţii (majoritar evrei) să fugă de la Constanţa la Istanbul între 1940 şi 1944. Au fost salvate mii de persoane şi ar fi putut salvate mai multe dacă nu ar fi fost torpilele sovietice (episodul tragic al navei „Struma“). Alţi „drepţi între popoare“, ca de pildă farmacistul Beceanu din Iaşi şi primarul Cernăuţilor, Traian Popovici, au salvat de asemeni mii de evrei, dar numele lor au fost date uitării, fiindcă deşi Traian Popovici este recunoscut „drept” având o stradă la Bucureşti şi o statuie la Tel Aviv, nici evreii, nici românii nu au cultivat memoria lor (istorici ca Radu Ioanidsau Carol Iancu le reproşează că nu i s-au opus făţiş mareşalului Ion Antonescu, iar naţionaliştii îi socotesc „trădători de neam”).
    După război, obedienţele masonice, autorizate din nou, dar ameninţate de partidul comunist care le socotea „organizaţii burghezo-moşiereşti", s-au unit în 1945 într-o „Francmasonerie unită a României“, în frunte cu generalul Pandele şi cu scriitorul Mihail Sadoveanu. Dar în ciuda încercărilor acestora de a împăca francmasoneria cu partidul, comuniştii nu puteau tolera o organizaţie necontrolată de ei. În 1948, după arestarea multor francmasoni cunoscuţi sau descoperiţi (în parte mulţumită listelor întocmite de legionari), comuniştii au decis desfiinţarea francmasoneriei în România. Mihail Sadoveanu a scăpat de arestare trecând definitiv în partid şi manifestându-şi făţiş dispreţul pentru fostele sale principii, dând manifestului său proStalinist titlul Lumina vine de la răsărit, care în simbolica masonică înseamnă ceva total potrivnic stalinismului, anume căldura iubirii frăţeşti şi luminarea minţii prin cunoştinţă şi libertate.
     
La 27 decembrie 1989, la Bucureşti, francmasonii supravieţuitori s-au întâlnit în fostul templu din strada Radu de la Afumaţi şi au pus la cale renaşterea francmasoneriei române. În octombrie 1990, la Paris, francmasonii români din exil au înfiinţat Marea Lojă Naţională a României. Această mare lojă cuprinde trei loji: Steaua Dunării, România Unită şi Solidaritatea. Alexandru Paleologu, atunci ambasador al României la Paris, a fost ales Mare Maestru. În februarie 1991, s-a deschis loja Concordia depinzând de Marea Lojă Naţională Unită din Anglia, prin intermediulMarelui Orient din Italia, a Marii Loji naţionale franceze şi a Marii Loji din Austria. În mai 1991, s-a deschis loja Humanitas a Marelui Orient (din Franţa). În 1992, a avut loc deschiderea altor două loji, la 24 ianuarie 1993 a fost făcută posibilă întemeierea Marii Loji Naţionale din România.

    Au apărut şi dezacorduri: 13 loji au creat separat un District Transilvania care, în martie 1996, împreună cu câteva loji de obedienţă franceză, au format Marea Lojă Naţională Unită din România. În 1997 s-au unit cele două Supreme Consilii. În iulie 2000, Marea Lojă a României şi Marea Lojă Naţională din România au tentat să se unească. În 2003, Marea Lojă Naţională a României şi Marea Lojă Naţională din România s-au federat într-oConfederaţie a Marilor Loji din România de Rit Scoţian Antic şi Acceptat.
    Astăzi există în România mai multe obedienţe masonice:

  • Marea Lojă Naţională Română „1880”
  • Marele Orient de Rit Scoţian Antic şi Acceptat din România
  • Marea Lojă Naţională a României.
  • Marea Lojă Naţională din România.
  • Marea Lojă a României.
  • Marea Lojă Naţională Unită din România.
  • Marea Lojă Regulară a României.
  • Marea Lojă Feminină a României.
  • Marele Orient al României.
  • Dreptul Uman din România.
  • Marea Lojă a Transilvaniei.
  • Marea Lojă Română "UMSOI".

    În 2009 francmasonii români sunt aproximativ 7500, dintre care 7000 „regulari“ (obedienţele iniţial anglo-saxone ale Marilor Loji naţionale) şi 500 „liberali“ (obedienţele franceze ale Marelui Orient şi a Dreptului Uman). Pe lângă şi printre acestea, există cercuri mai restrânse („gradele superioare“) care îşi iniţiază membrii în cunoaşterea mai profundă a simbolisticii şi a istoriei esoterice şi spirituale a omenirii.

 




FRANCMASONERIA “LUMINA INVIZIBILĂ” A SECOLULUI LUMINILOR*


De Lucia POPA


“Ce este această francmasonerie necesară şi indispensabilă? Ea este câteva lucruri pe care cei ce le ştiu nu pot să le spună”

Lessing, Dialoguri masonice (1778)

În secolul al XVIIIlea, care „ne apare ca un secol al cosmopolitismului, schimburilor şi al circulaţiei intense a oamenilor şi ideilor”, francmasoneria este un fenomen spectacular prin existenţă, persistenţă, dezvoltare şi amploare. Cert, fenomenul nu poate fi relativizat ca importanţă imediată şi de perspectivă, el contribuind la modificări esenţiale ale sensibilităţilor colective în cadrul unor societăţi precis structurate, rigide, restrictive şi coercitive pentru individ şi existenţa sa. Contrar formelor şi instituţiilor tradiţionale de sociabilitate (familie, biserică, corporaţii, Curtea regală) care susţineau societatea ierarhizată a epocii, întreaga gamă de noi atitudini comportamentale asociative create sau dezvoltate în epoca Luminilor (societăţi culturale, academii, saloane, cafenele) susţin sociabilitatea ca o dimensiune a vieţii intelectuale. Chiar dacă sociabilităţile intelectuale îşi afirmă în general respectul faţă de autorităţi „prin însăşi practicile lor, ele neagă fundamentele ordinii tradiţionale. În cadru particular, francmasoneria se identifică cu o formă de asociere privată a indivizilor care împărtăşeau aceleaşi gusturi, valori, idei sau vise. Reflectând spiritul secolului şi militând pentru un nou comportament social-moral, francmasoneria devine astfel parte integrantă a noii culturi specifice epocii Luminilor. În acelaşi timp, ea se manifestă ca un ferment şi agent al ideilor iluministe, devenind unul din mijloacele de identificare a celor ce erau estimaţi ca adepţi sau partizani ai acestora şi, mai ales, un indiciu al apartenenţei, însuşirii şi fidelităţii faţă de propriile valori promovate şi transmise sub diverse forme, vizibile sau invizibile, societăţii. Aşadar, francmasoneria, ca formă asociativă în cadrul căreia se reunesc voluntar persoane private pe baza confidenţialităţii mutual consimţite şi împărtăşite (acceptate) în vederea expunerii publice a reflecţiei lor raţionale, se integrează noului mental al epocii promovat de «grupul restrâns» al moderatorilor, formatorilor şi promotorilor «noului discurs despre OM». Lumea «nouă» care se naşte, se structurează încă confuz în jurul individului (nu a grupurilor sociale tradiţional instituţionalizate) fondându-se pe ceea ce se poate numi opinie. Ea îşi inventează propriile canale de legătură şi comunicaţie într-o societate în curs de «dezagregare». Mutaţiile economico-sociale, profesionale, culturale, mentale produse în societăţile occidentale europene şi mai ales urbanismul, au drept urmare crearea premiselor unui cadru alternativ favorabil pentru «afirmarea distinctă a noii sfere publice», câmp al reflecţiei critice, în sânul căreia francmasoneria va primi o faţă modernă şi o dimensiune mai mult decât europeană. Considerată ca un fenomen protestant, originalitatea francmasoneriei constă în faptul că „implementarea ei în societate nu are nici o legătură cu cea a altor societăţi ale Luminilor, ea distingându-se prin continuitate, masivitate şi distribuţie”. 

TRANZIŢIA masoneriei operativ-lucrative la masoneria speculativă 

Ca formă de sociabilitate specific continentală, secretă, mistică şi etică, francmasoneria secolului al XVIIIlea, se construieşte pe structura vechilor corporaţii medievale pe meserii (masoneria operativă). Dar, în contextul conversiei structurilor societăţii şi mai ales al expansiunii pieţei de desfacere şi muncii salariale, corporaţiile profesionale sunt confruntate din ce în ce mai acut cu criza internă care accentuează cererea de capitaluri. «Leagănul» francmasoneriei moderne speculative, filosofice este considerat a fi Scoţia şi apoi Anglia urbană. În acest spaţiu, în jurul anului 1600, dintre toate meseriile artizanale tradiţionale, singurele care îşi asumă riscul calculat şi «înfruntă» trecerea la condiţiile concurenţiale impuse de piaţa de desfacere, cererea crescândă de forţă de muncă specializată şi de capital, adaptându-se acestor exigenţe sunt corporaţiile care îi reunesc pe constructorii zidari (masons). În procesul de «renovare», corporaţiile masonilor îşi deschid treptat porţile, admiţând, contra unei taxe de înscriere deloc neglijabile şi direct proporţională cu venitul şi membri străini de această meserie, dar «oameni de bine preocupaţi să primească lumina masonică şi de a o păstra în secret», transformându-se astfel în «societăţi ale masonilor liberi» (free masons). Modernitatea pătrunde aşadar pas cu pas în structurile instituţionale neschimbate în ansamblu şi perpetuate însă în cadrul unui corp social şi al unei societăţi în curs de remodelare şi «reasamblare». Pe lângă conviviabilitatea tradiţională oferită şi păstrarea «misterelor» profesionale, atelierele muncitorilor masoni erau atractive deopotrivă, atât pentru comercianţi şi «gentlemani Masons» recrutaţi conform unei reguli generale din rândul notabilităţilor locale, cât şi din punct de vedere cultural. Maeştrii constructori erau recunoscuţi drept oameni cu un orizont larg al cunoaşterii, buni practiceni ai scrisului şi cititului şi renumiţi pentru cunoştinţele deţinute atât în domeniul ştiinţelor matematice şi mecanice, cât şi artelor şi arhitecturii (civile, fortificaţii urbane şi militare). În aceste condiţii, non-masonii se simt atraşi din curiozitate de «amestecul» de mister şi legende care «învăluiesc» secretele meseriei, asociate şi înnodate cu spiritul practic şi iniţiativele antreprenoriale care dezvoltă încrederea în propriile capacităţi intelectuale şi creative. În paralel, în cadrul elitei cultural-intelectuale se manifestă preocuparea care creează şi dezvoltă o literatură cu caracter republican (J. Harrington) iar o «armată» de teoreticieni veniţi din câmpul gândirii teologice sau al societăţii în curs de laicizare, nu neapărat legaţi de mediile masonice (A. Sidney, J. Locke, J. Toland), conceptualizează noi teorii despre guvernământ, individ şi drepturile lui naturale. După 1690, atelierelor masonice li se asociază şi elemente ale «noii nobilimi» rurale, iar cutumelor locale scoţiene şi engleze li se grefează idei politice şi practici născute din experienţa revoluţiei engleze. Treptat deci, în urma unei evoluţii istorice greu de atestat şi elucidat documentar, corporaţiile de muncitori masoni evoluează către societăţi voluntare de «gentlemeni», devenind astfel, «cluburi» de sociabilitate pentru elite. În cadrul acestora, muncitorii constructori zidari au o pondere din ce in ce mai mică, găsindu-şi loc din ce în ce mai greu, meseria şi utilitatea ei devenind simboluri rituale în iniţierea masonică. Mediul de afaceri londonez este şi el stimulant pentru masonerie, astfel încât în 1717, se constituie „într-un context în întregime laic şi secular”, Marea Loje a Londrei, sub deviza «Adevăr, binefacere, dragoste frăţească». Odată cu aceasta şi începind mai ales cu anii 1720, noua instituţie devine curând prestigioasă, afluenţa şi influenţa ei crescând constant şi considerabil. Un adevărat «fenomen de societate», faţă de care autorităţile s-au manifestat indiferent. 

Textul fondator, considerat drept carta universală a masoneriei speculative, îl constituie Constituţiile lui Anderson (Book of Constitution, 1723). Ele pun bazele ideologiei masonice de valabilitate universală, fixându-i principiile, determinându-i conţinutul şi miza, oferindu-i în acelaşi timp un nou cadru, «mic şi restrâns», dar care reuneşte oameni cu statut socio-profesional, convingeri politice şi religioase foarte diverse. Iniţial, din punct de vedere teoretic, masonul membru al unei loje, în virtutea titlului său, era „obligat să nu fie niciodată nici un ateu stupid, nici un libertin fără religie, ci să aparţină şi să practice religia patriei sau a naţiunii lui, oricare ar fi ea”. Având însă în vedere marea şi profunda diversitate religioasă a Angliei metropolitane şi coloniale, precum şi spiritul raţional şi ştiinţific care contamina societatea, textul considera că „de acum înainte nu mai este necesară pentru masoni, decăt exigenţa potrivit căreia ei pot urma orice religie, conform opţiunilor lor particulare, sau religia care le este convenabilă şi cu care este de acord sau cea a majorităţii oamenilor. Prin urmare, adeptă a principiului Masoneria nu este şi nu are nevoie de religia unei singure Cărţi, acceptând în consecinţă libertatea religioasă, masoneria engleză impune adoptarea numai a unor minime exigenţe confesional religioase. Admiţând toate comportamentele de credinţă (inclusiv deismul şi ateismul), legitimând diversitatea opţiunilor politice şi garantând libertatea de exprimare a lor, atelierele masonice engleze devin extrem de atractive şi vor fi asaltate de anglicani sau protestanţi de toate disidenţele, de catolici şi evrei, whigs sau tory. Lojile masonice se constituie astfel într-o modă, condiţionată însă de existenţa unui statut juridic şi de afilierea la Marea Loje Mamă a Londrei. Aderarea entuziastă şi apartenenţa la Ordinul masonic se constituie ca un simbol al libertăţii de alegere a individului, al independenţei faţă de autorităţile clericale şi civile, al emancipării şi maturităţii politice. Într-un ritm rapid, recrutarea socială suportă modificări esenţiale. De la debutul în mediile modeste, ea evoluează către mediile aristocratice şi cercurile erudite şi intelectuale care gravitau în jurul Academiei Regale de Ştiinţe (Royal Society, 1662). Un pilon de rezistenţă, îl constituia şi familia regală, din rândurile căreia s-au recrutat Mari maeştri ai Ordinului. Cu toata acestea, în realitate, lojile masonice nu erau decât o afacere a vieţii sociale şi intelectuale. Beneficiind însă de un climat politic permisiv şi de un cadru instituţional-juridic contractual, în care individului i se garanta recunoaşterea libertăţilor civice fundamentale, lojile masonice englezeşti se puteau afirma public într-o «sferă» de toleranţă religioasă şi civilă. Aceasta dovedeşte că „ele erau acceptate fără resentimente de autorităţi şi opinia publică”, iar societatea civilă se putea construi şi manifesta activ în forme diversificate. În consecinţă, «destinul fabulos»al mişcării masonice engleze este legat nu numai de câştigarea a noi aderenţi, ci şi a unui spaţiu public în care se dezvoltă.

Specificitatea masoneriei engleze precum şi a «savantelor ei ritualuri», constă în încercarea de asociere şi conciliere subtilă a moştenirii unor rădăcini istorice medievale cu influenţe iluministe şi mai ales cu propria şi autentica reflecţie politică, născută din experienţa revoluţiei. Ea pune permanent în evidenţă, nu numai spiritul de toleranţă religioasă şi civică, ci şi idealul republican, care în pofida eşecului înregistrat, este considerat capabil să fascineze şi să atragă «toate mediile sociale» engleze şi chiar continentale. Reuşita francmasoneriei engleze, care «acţionează la vedere», dovedeşte compatibilitatea ei cu societatea, reflectând amplele mutaţii în care aceasta era angajată. 

MASONERIA, un veritabil «caravanserai» al secolului al XVIII-lea 

Pe continent, masoneria debutează odată cu secolul, ca un «produs» englez de import, harta geografică masonică europeană configurându-se de-a lungul secolului XVIIIlea progresiv şi constant. Debutează în Occident şi înaintează pe traseul Anglia, Spania, Ţările de Jos, Franţa, traversează spaţiul Nord italian şi germanic, îndreptându-se spre ţările nordului, incluzând apoi centrul şi estul continentului. Speculativ se poate spune că, răspândirea europeană a societăţilor masonice cunoaşte acelaşi traect ca şi înaintarea «modelului de modernitate» şi de occidentalizare continentală. Trece Atlanticul, «cucerind» în Lumea Nouă coloniile engleze, franceze şi spaniole. 

Este limpede că difuzarea francmasoneriei este rezultatul faptului că ea răspunde unor aşteptări larg împărtăşite, care traversează secolul, fără a se epuiza. «Decorticată», expansiunea masoneriei se face urmând căile tradiţionale de transport comercial care includ prioritar: capitalele, oraşele comerciale şi porturile maritime. Agenţii direcţi de difuzare se aflau în rândul celor care în mod specific călătoreau: negustorii, diplomaţii, marinarii, soldaţii (chiar şi prizonierii de război), trupele ambulante de teatru şi circ şi, nu în ultimul rând ca importanţă, emigranţii (iacobiţii partizani ai restauraţiei Stuarţilor, pe continent, şi puritanii în coloniile nord-americane). Masoneria urmează deci, circuitul şi mobilitatea drumurilor comerciale terestre şi faţadele maritime continentale. Implantarea, de preferinţă în mediile urbane, se ghidează după criterii demografice şi bogăţia economică. Zonele subdezvoltate economic şi urban, retardate sau sărace sunt ocolite cel puţin temporar. «Releele» de legătură, directe sau indirecte cu masoneria engleză, sunt bazate în marile oraşe europene sau în cele care depăşesc 20.000 de locuitori. În 1738, deja Dicţionarul lui Chambers înscrie cuvântul francmason comentându-l: „franc-masonii sunt astăzi foarte demni de consideraţie prin numărul şi caracterul lor”. Atitudinea autorităţilor civile şi religioase în faţa «ofensivei» masonice a îmbrăcat o gamă largă de manifestări, variate şi nuanţate ca intensitate, mergând de la reacţii ostile, punitive sau permisive în Europa catolică, la acceptare şi promovare, în Europa protestantă. În revanşă, masoneria din spaţiul catolic va fi nevoită să se replieze şi adapteze reacţiilor autorităţilor, cunoscând importante variaţii în etica promovată care, în esenţă, rămâne innovatoare, militantă şi progresistă, precum şi cu inventarea unor noi forme de exprimare şi manifestare. Unul din cele mai vechi documente referitoare la difuzarea masoneriei pe continent datează din 1710. El atestă constituirea în Olanda, recunoscută în epocă drept «patrie de azil pentru exilaţi», a unui grup «libertin şi masonic» francez format din refugiaţi hughenoţi (librari, jurnalişti, publicişti). «Grupul de la Haga» (La Haye), utiliza un limbaj aproximativ masonic, avea un rudiment de structură internă, dar se consacra mai mult agapelor conviviale din taverne, bazate esenţialmente pe «băutură şi mâncare». 

În privinţa masoneriei moderne, Franţa se află, comparativ cu Anglia, într-o notabilă întârziere. «Precursorii» ei sunt un grup de refugiaţi iacobiţi care, împreună cu «alţi englezi», polonezi, ruşi şi ... francezi pun bazele, în 1725, «după modelul societăţilor engleze», unei loje. Ceea ce lipseşte acestei iniţiative este reputaţia, instituţionalizarea şi aderenţa. În decurs de zece ani, ea nu a reuşit să atragă decât 5-600 de membri. Abia în 1728, la iniţiativa şi sub obedienţa Marii Loje a Londrei se va înfiinţa la Paris (Rue de Bussy) o Loje a Franţei cu caracter permanent, funcţionând pe baza Constituţiilor lui Anderson. Conjunctural, filiaţia masoneriei franceze pe filieră engleză, ca de altfel şi a masoneriei europene aflată în faza de organizare şi expansiune, este dată de avansul şi ascendentul Constituţiilor lui Anderson. Ele se revendicau drept unică şi universală sursă existentă de referinţă şi unificare a masoneriei. În acelaşi timp, este favorizată şi de «anglomania» care a contaminat societatea franceză în timpul minoratului (1715–1723) lui Ludovic al XV-lea. În 1735, francmasonii francezi au iniţiative independentiste, elaborându-şi la iniţiativa lui Ramsay (refugiat iacobit) primul text constituţional propriu (Devoirs). Dincolo de asemănările cu textul englez, ceea ce evidenţiază vocaţia universală a Ordinului, cel francez sensibil diferit nu ezită să ofere nuanţări, interpretări şi puncte de vedere proprii. În ceea ce priveşte datoria masonului faţă de Dumnezeu şi Religie, francezii pun accentul pe ideea de toleranţă creştină, o problemă de actualitate nu numai pentru «Franţa masonică»: „Un francmason este obligat de Statul său de a se conforma moralei, de a înţelege bine arta şi nu va fi niciodată un ateu, nici un libertin fără religie. În timpurile trecute, francmasonii erau obligaţi să îmbrăţişeze religia catolică, dar de câtva timp nu se mai insistă pe sentimentele lor religioase individuale, cu condiţia ca totuşi ei să fie creştini, fideli jurământului de credinţă şi oameni de onoare şi de probitate. Aluzie directă, aşadar, la situaţia religioasă a Franţei care, în urma revocării Edictului din Nantes şi a Bullei papale Unigenitus (1713), se caracteriza prin restabilirea mai mult teoretică, dar «în forţă», a unităţii confesionale catolice a regatului. În acest context, abordarea fie şi voalată a toleranţei religioase într-un proiect program, marchează pe plan mental un real şi decisiv progres. De la debut masoneria îşi stabileşte drept strategie „nici mai mult, nici mai puţin decât o revoluţie spirituală, propunând o a doua cale de acces la Dumnezeu: calea toleranţei creştine a religiilor prestabilite. Tendinţa manifestă de a semnala particularităţile naţionale, anticipează faptul că sociabilitatea masonică şi vocaţia ei universală pot fi remodelate în direcţia controlului şi ordonării voinţei de asociere numai în cadrul unui sistem de sociabilitate care începea să intre lent în acţiune în fiecare stat. Masoneria franceză se naşte deci şi va evolua urmând un corpus de texte ca proiect propriu (Devoirs, 1735) bazat pe respectul monarhiei şi loialismul religiei. În vederea facilitării obţinerii statutului legal de funcţionare şi pentru a disipa bănuielile de «coloratură subversivă» care planau asupra masoneriei ca fenomen de influenţă străină (engleză) şi protestantă (anglicană), Ramsay începe campania de «seducţie» prin câştigarea interesului cardinalului Fleury, propunându-i să patroneze «Societatea Freemasons». Oferta mergea mai departe, sugerându-i chiar instituirea controlului direct asupra acestei noi forme de sociabilitate, prin numirea în fruntea ei a unor personalităţi alese de el însuşi, astfel încât „Ordinul Masonic sa fie pus în legalitate şi aşezat alături de celelalte ordine religioase şi de litere (asociaţii culturale – n.n) ale Statului, pentru a deveni foarte util religiei, Statului şi artelor. Fleury nu se lasă însă convins de entuziasmul pledoariei lui Ramsay care punea în fond, în serviciul public al regatului masoneria, justificându-se că nu-i înţelege discursul: „limbajul său mistic nu-mi permite să-mi formez o idee clară asupra avantajelor acestui nou aşezământ ... pe care îl consider o serioasă imitaţie engleză. În mare măsură avea dreptate. În anii `30, ambasadorul Marii Britanii la Paris contribuise într-o manieră decisivă la difuzarea masoneriei pe sol francez. Poliţia operase dese descinderi la locuinţa lui, dar nu pe considerentul apartenenţei la masonerie, ci în calitate de proprietar al unui loc în care se ţineau într-o manieră ilegală adunări. Apoi, întâmplător sau nu, tocmai când Fleury reuşise «normalizarea» relaţiilor cu Anglia, abandonând susţinerea revenirii Stuarţilor la tron, în fruntea masoneriei franceze fusese ales (1736) ca Mare Maestru un iacobit englez, considerat de Ramsay «martir al regalităţii şi catolicităţii»: Lordul Derwentwater (nepot natural al lui Carol al IIlea Stuart). Cardinalul ştia că în realitate pericolul venit din partea masoneriei nu poate fi ignorat, dar nici nu era chiar atât de mare încât să nu poată fi marginalizat şi controlat. Franţa nu era un stat poliţienesc. Beneficia în schimb, de suficiente alte mijloace pentru ca sistemul de control să fie operaţional şi eficient în numele «Raţiunii de Stat». Prin urmare, Masoneria este lăsată iniţial să se dezvolte, fără a se interveni vizibil sau brutal. Administraţia devine conştientă de pericol, începând cu anii 1730 când, în urma «agitaţiilor» politice şi teologice (janseniste şi galicane) din timpul Regenţei, oportunitatea o constituia consolidarea regimului şi «stăpânirea» în ansamblu a situaţiei, având ca exigenţă o societate «în ordine» şi o religie «în pace». Stoparea progresului asociativ care risca să submineze ordinea stabilită, se circumscrie acestei strategiioportunităţi. 

Insistenţele asidue depuse de Ramsay în vederea oficializării ordinului şi intrării lui în legalitate, originea şi fluctuaţiile sale religioase precum şi contextul în care îşi iniţiase demersul, toate măresc şi alimentează suspiciunile autorităţilor, probând dificultatea cu care se confrunta orice formă asociativă în vederea obţinerii «scrisorii patente» regale de funcţionare. Într-o societate controlată strict, orice discuţie sau adunare ţinută la «adăpost» de privirile autorităţilor, apare «necesar subversivă» în raport cu ordinea religioasă şi politică stabilită. Până în 1738, masoneria franceză etichetată deja subversivă, va avea un statut ambiguu în raport cu puterea, bucurându-se de un «regim de toleranţă concesivă şi binevoitoare» din partea ei, aflându-se şi sub protecţia grupurilor aristocratice influente în viaţa publică (inclusiv membrii ai dinastiei de Bourbon sau prinţi de sânge ai Casei de Orleans). Ca răspuns la temerile şi ezitările reale sau imaginare ale autorităţilor, Ramsay îşi ţine celebrele Discursuri, publicate apoi în 1738. Odată cu ele debutează, pe baza unor texte de reglementare internă, şi reformarea Ordinului care respinge treptat orice relaţie de obedienţă faţă de Marea Loje a Londrei, câştigându-şi propria autonomie şi autoritate. Acestea îi conferă un rol internaţional prin apelul făcut la elaborarea unei Enciclopedii universale a artelor, o tradiţie şi o moştenire culturală cu rădăcini istorice şi mitice în «Vechiul Testament şi întreaga antichitate» şi o fizionomie etico-morală bazată pe recunoaşterea următoarelor virtuţi: umanitatea, filantropia, gustul pentru artele frumoase şi inviolabilitatea secretului. Ramsay devine astfel unanim recunoscut ca adevăratul «părinte fondator» al masoneriei franceze, iar Discursurile – «Catehismul» care a dat Ordinului o legitimitate şi identitate culturală: „i-a inventat o istorie, un imaginar şi un proiect de viitor, i-a prescris un model de comportament şi principii morale, interdicţii şi o cale de urmat în a se perfectibiliza. 

Începând cu anii 1738/39, reticenţa faţă de Ordinul masonic îmbracă noi atitudini, angajând deschis intervenţia instituţiilor Statului. Contribuţia acestora legitimă şi particulară, cunoaşte tonalităţi şi ritmuri diferite, constând iniţial în instituirea supravegherii şi controlului permanent prin intervenţia brutală a poliţiei (constrângeri, filaje, percheziţii), mergând până la interdicţia ordinului. În acelaşi timp, dar din raţiuni diferite, survine şi diferendul cu Biserica galicană, care condamnă «afilierea lojilor» şi «noua formă de religie, din ce in ce mai organizată» promovată de ele. În faţa configurării unui fenomen fără precedent, constând în constituirea aproape simultană a unei «reţele» masonice atât în lumea de confesionalitate catolică, cât şi protestantă europeană, Papalitatea îşi trăieşte propriile nelinişti ale experienţei trecutului. Cu atât mai mult cu cât lojile italiene sunt infiltrate de «agenţi secreţi, devotaţi hanovrienilor». În consecinţă, în mai 1738, Papa Clement al XIIlea declanşează ofensiva catolicităţii condamnând şi excomunicând masoneria prin bulla In Eminenti. Intervenţia autoritară a suveranului pontif, care îşi are precedente în diferite state, este determinată atât de calitatea sa de şef de stat, cât şi de cea de şef spiritual al bisericii Universal apostolice. A priori, ameninţarea şi subminarea suveranităţii şi securităţii Statelor papale, constituiau fără îndoială punctul nevralgic şi justifică intervenţia în plan temporal. Pe de altă parte, faptul că masonii admiteau «uniunea oamenilor de diverse religii», inseparabilitatea fraternităţii de toleranţă şi egalitate între indivizi – toate de perspectivă şi dimensiuni universale, îi făcea «vehement de suspecţi de erezie», explică reacţia în plan spiritual «pentru salvarea Bisericii». Măsurile prohibitive, în funcţie de circumstanţe laice sau religioase, surveneau însă într-un moment în care numărul masonilor era relativ mic. Consecinţele lor au fost însă perverse, cu «efect de bumerang», «stigmatizarea» contribuind la încurajarea «epidemiei asociative» şi adaptarea comportamentelor masonice noului context, făcând ca Ordinul, în ciuda represiunii indirecte şi a tracasărilor, «să crească şi să prospere» neîncetat. În consecinţă, conflictul cu Papalitatea se prelungeşte şi o nouă bulla (Providas Romanorum pontificum, 1751) a papei Benedict al XIVlea, în particular cel mai iluminat pontif al secolului Luminilor, revine în zadar asupra excomunicării, invocând divergenţele doctrinare şi incompatibilităţile disciplinare şi denunţând eroarea şi răul comis pentru «puritatea Religiei catolice». 

În acest context Franţa catolică îşi va fructifica încă o dată în relaţia cu papalitatea, «statutul său de excepţie». Contrar a ceea ce se va întâmpla în Statele italiene, Spania sau Portugalia unde Inchiziţia intervine deschizând procese şi persecuţii la adresa masonilor, în Franţa, puterea nu a urmat «calea Bisericii» şi «a închis ochii». Bullele pontificale nu vor avea, nici pentru cler şi nici pentru francezi în general, consecinţe majore. În virtutea privilegiilor bisericii galicane şi invocând libertăţile parlamentului Parisului, Ludovic al XV-lea nu le-a supus înregistrării. În consecinţă, excomunicarea papală nu are decât efectul unei circulare inaplicabile sau aplicabile în funcţie de conjunctură rămânând la latitudinea puterilor civile sau ecleziastice. Depăşind cu bine acest obstacol, drept recompensă, masoneria franceză încurajează defernţa religioasă şi civilă a Ordinului şi îşi poate continua nestingherită recrutările din rândul catolicilor şi clerului. Cum intervenţiile la adresa ei nu i-au influenţat major dezvoltarea, progresele cantitative înregistrate pot fi cuantificate. Spre deosebire de alte forme de sociabilitate, masoneria, ca fenomen exclusiv urban, se singularizează prin numărul mare de aderenţi devenind un veritabil fenomen social aflat în extensie. De la primele «întemeieri» masonice pariziene şi din marile oraşe, (Bordeaux, Marseille, Lyon) din anii 1730 şi până în 1744, nu erau active decât 40 de loje, fenomenul fiind cvasiinexistent în Franţa profundă. Anul 1744 marchează însă, prin creearea a 16 societăţi, o turnantă, «sociabilitatea masonică părând că se îndreaptă spre noi cuceriri». Intervalul 1760-1773 este o perioadă «instabilă», a fluctuaţiilor, în cadrul căreia alternează puseurile de creştere cu cele de stagnare. Lojile provinciale se dezvoltă anarhic, fiind confruntate cu rivalităţi, disensiuni interne şi mediocritatea membrilor, clanuri familiare şi conflicte de persoane, clientelă locală, delaţiuni, expulzări, sciziuni.. Indiferenţa şi uneori chiar ostilitatea ierarhiei masonice provinciale care refuza să-şi abandoneze privilegiile interne asimilate cu niste «demnităţi» religioase şi deţinute perpetuu ca pe un bun personal, manifestând tendinţe descentralizatoare faţă de autoritatea Marii Loje pariziene care nu-şi câştigase încă o legitimitate suficientă, tind să se transforme în criză şi chiar haos. Odată cu alegerea ducelui de Montmorency-Luxemburg, «o mână de fier», ca administrator general al Ordinului (1773), debutează o adevărată «revoluţie» organizatorică internă, în cadrul căreia se pun bazele Marelui Orient al Franţei. Restauraţia autorităţii şi reformarea Marii Loje a Parisului, devenită «punctul central» al mişcării, se realizează printr-o centralizare inedită. Revizuirea generală a lojilor teritoriale, urmată de redactarea unui nou Statut care impune alegerile în funcţiile şi titlurile masonice, întâmpinat cu reticenţă de unii masoni, vor accentua rivalităţile, ducând la ruptura definitivă (30 august1773) dintre Marele Orient al Franţei şi Marea Loje a Franţei, care devin obedienţele cele mai importante. 

Stimularea recrutărilor şi expansiunea în ritmuri constante din anii 1774-1780 fac ca masoneria să se infiltreze pas cu pas în toate categoriile de oraşe, de la cele mai mici (cu mai putin de 2.000 locuitori) până la cele cu mai puţin de 10.000, într-un ritm de 20 de noi loje anual. «Vârful» îl constituie anul 1780, când s-au pus bazele a 40 de nuclee teritoriale. Mişcarea se amplifică în deceniul premergător revoluţiei, când cu toate segmentările generate de războiul coloniilor americane, ritmul de creştere este de 20–40 loje anual. În 1789, amploarea recrutărilor reprezintă potenţial 1 din 20 orăşeni de sex masculin, ceea ce înseamnă între 50.000-100.000 de masoni sau 5% din populaţia urbană masculină (la un efectiv de 28.600.000 locuitori) organizaţi în 689 de loje, din care 63 în Capitală (50 erau însă în adormire). 

Reconstrucţia Ordinului şi politica autoritară şi angajantă a Marelui Orient fac din francmasonerie o instituţie din ce în ce mai puternică, structurată, influentă şi ... contradictorie. Noile loji funcţionează pe baza aderării la un statut care le asigura o reprezentare egalitară şi o «democraţie» internă. Autorităţile masonice au accentuat caracterul secret al Ordinului ceea ce a făcut tot mai vizibilă separarea şi clivajul deja existent, dintre lumea profană, lumea religioasă şi societatea «închisă» a lojilor. Extensia reţelei, pericolul contaminării întregului corp social cu «turbarea sociabilităţii masonice», sau chiar dezagregarea lui şi, implicit atingerea de nulitate a formulei lui Loyseau «Ordine în toate lucrurile» au transformat neliniştea puterii politice şi autorităţii ecleziastice în frică faţă de «marea putere secretă» masonică, cu o existenţă din ce în ce mai motivată şi determinată. 

MIZA FRANCMASONERIEI calea libertăţii 

Succesul şi performanţele francmasoneriei, puse în «serviciul artelor şi ştiinţelor» sunt remarcabile. Nici o altă «formulă» cu caracter similar sau grupare voluntară de oameni, cu excepţia comunităţilor religioase protestante sau catolice, nu a fost în stare să reunească atâţia membrii pe o bază non-lucrativă şi non-profesională. Pledând pentru independenţa în raport cu alte asociaţii sau acţiuni specifice epocii Luminilor, masoneria răspunde unui orizont de aşteptări, larg împărtăşite şi difuzate în societate şi prin intermediul altor medii. După numai o jumătate de secol de existenţă instituţionalizată şi ilegală, libertatea reuniunilor fiindu-i interzisă, în jurul anului 1778, masoneria este nu numai un fapt de societate, bucurându-se de un succes monden, ci unul social cu tendinţa şi riscul de a deveni un fenomen de masă. 

MASONERIA, la «frontiera» dintre două lumi 

Comparativ cu alte instituţii «de efervescenţă spirituală» ale secolului, masoneria este mult mai deschisă, din punct de vedere social. «Admişii» legali, mediile asociative tradiţionale, sunt organizaţii religioase, culturale, corporative, comunitare, purtătoare ale valorilor specifice unei societăţi ierarhizate şi structurate în jurul a două imagini centrale reprezentate de «figura» lui Dumnezeu şi a Regelui. Noile forme asociative grupează în schimb indivizi care invocă şi reclamă, în mod natural, idealul egalitar şi meritocraţia, având drept criterii de referinţă sistemul englez, bazat pe virtuţi liberale. Egalitatea abstractă şi universală, dar nu absolută, care este un principiu ce stă la baza asocierii masonice „se materializează prin abandonul voluntar al propriului statut social şi politic al individului aderent. Membrii săi, proveniţi din rândurile elitei urbane (nobili, clerici, oameni de litere, profesiuni liberale), participă la o formă de sociabilitate inedită care valorizează cel mai bine în epocă sociabilitatea naturală a fiinţei umane. Noua sociabilitate, instituţionalizată, este construită şi se bazează pe un nou ansamblu de reguli şi raporturi, diferite esenţial de cele tradiţionale în cadrul cărora individul se raportează juridic şi ca stare la corpul social ierarhizat căruia îi aparţine. Masoneria se situează însă la frontiera a două lumi, ambele ale prezentului: cea a privilegiilor din naştere, bazată pe respect, ordine, disciplină şi lumea modernă, în curs de modelare, bazată pe un nou tip de contract social. Născută în cadrul societăţii ordinelor, masoneria contribuie, pe baza propriului cod comportamental şi practici, la decupajul interior al societăţii de ranguri şi privilegii. Francmasonul are libertatea de conştiinţă, poate gândi şi exprima că este un om liber şi prieten deopotrivă cu bogatul şi săracul. Apartenenţa la o loje reaşează/reclasează individul condiţionat, în cadrul unei noi ierarhii interne inchise, instalându-l în calitatea dezirabilă de om şi cetăţean. Egalitatea reală a membrilor masoni este însă una selectiv elitistă, dacă nu cumva chiar aristocratică, independentă de diferenţele de condiţie socială, dar respectându-le. Masoneria îşi are refuzaţii (evreii şi negrii) şi excluşii săi, faţă de care discursul masonic este justificativ, făcând referire directă la toţi cei care „prin meseria lor fără valoare şi rutinardă, lipsită de importanţă şi care nu poate să le asigure îndestularea necesară. Acestora, dacă nu le este permis să frecventeze societatea civilă, atunci nu este posibil să o facă nici în calitate de masoni. Fraternizarea corpului masonic cu exceptaţii fără educaţie şi cu un statut social economic precar, nu este o obligaţie, căci masoneria nu favorizează nici una din stări. În schimb, inserţia socială şi deschiderea culturală devin o condiţie nu numai pentru calitatea de mason, ci şi a reuşitei individuale, ceea ce devine un merit personal. 

Totuşi, elementul inedit şi incontestabil pentru lojile masonice este faptul că ele reunesc, în proporţie variabilă este adevărat, „grupuri sociale absente sau aproape absente din alte medii asociative cultivate: comercianţii, meşteşugarii, buticarzii. Reticenţe manifeste faţă de scopul redării vechii străluciri a masoneriei prin „a nu admite să facă parte din corpul nostru decât persoane care să fie stăpâne pe timpul lor şi a căror avere le permite să contribuie la uşurarea suferinţelor umanităţii, nu au rămas tocmai singulare sau neînsoţite de critici şi justificări. Totuşi, masoneria aşteaptă mai mult de la oamenii care ocupă un loc distins în societatea civilă, decât ne putem aştepta de la un plebeu. Admişii, oameni de bine, loiali, binecrescuţi, copţi la minte şi circumspecţi sunt recrutaţi din întregul corpul social.

Succesul recrutărilor, seducţia şi «forţa de atracţie» a masoneriei „rezultă din întâlnirea a două aspiraţii contradictorii: pe de-o parte, apropierea prin «mişcarea excluşilor» din sociabilităţile savante de o lume asociativă mai puţin exigentă intelectual, pe de altă parte, difuzarea dincolo de mediul aristocratic a unei practici «de egalitate» care reuneşte pe toţi cei care au bani, educaţie şi plăcerea petrecerii timpului liber în mijlocul unei adunări eficace de relaţii, într-un nou spaţiu civil şi european. Eterogenitatea mediului masonic, înseamnă nu numai asocierea unor membrii proveniţi din câmpuri social-cultrale diferite, ci şi depăşirea unor bariere mentale, familiarizarea şi remodelarea personalităţii individuale şi a mentalului colectiv prin cunoaşterea şi asimilarea unor noi repere valorice (cultură, cultura şi educaţia banului, munca, suferinţă si plăcere umană), precum şi prin găsirea unor noi forme de comunicare socială. Circumstanţe care favorizează prefigurarea unui nou ţesut social, specific unui alt tip de societate decât cel existent, bazat pe rang şi privilegiu. Deocamdată, egalitatea şi fraternitatea se conciliază cu ierarhia socială reală căreia îi aparţine masonul, iar ordinul, indiferent de ce rit şi obedienţă este, deţine arta de a gestiona abil relaţia dintre indivizi egali, fără a-i face ca în realitate să-şi piardă rangul şi distincţia socială. Pe de altă parte, promovarea idealului umanismului universal, fraternităţii şi solidarităţii care stimulează diversitatea grupurilor sociale sau profesionale, face din masonerie şi un mediu prin excelenţă cosmopolit. Efortul de a reuni prinţii încoronaţi ai dinastiilor europene cu prinţii filosofi, care iniţial şi-au manifestat insatisfacţia în faţa lipsei de exigenţă intelctuală a lojilor, devine treptat un act şi o dovadă de prestigiu şi onoare. La rândul lor, virtuţile şi meritele devenite criterii de referinţă ale aderării masonice, pun într-un context nou şi o nouă lumină, calităţile individului. Promovarea unei elite culturale şi intelectuale iluminate, susţinerea elanului reformator al secolului prin oferta unor elite civile de calitate care înnoiesc personalul administrativ al Statelor, fac din masoneria europeană un spaţiu garant al calităţii şi succesului. Valabilă este şi reciproca, masoneria manifestându-se direct interesată ca prin calitatea şi performanţele membrilor săi să caute, în măsura posibilului, să obţină dacă nu recunoaşterea oficială, cel puţin să-şi sporească legitimitatea, credibilitatea, autoritatea, influenţa şi mai ales utilitatea civică. În consecinţă, succesul masoneriei se datorează şi unei «comenzi sociale». Şi anume, nevoia resimţită în cadrul societăţii de numeroşi indivizi de a se afirma public în plan social, într-o manieră eficace şi profitabilă (pentru el şi societate), dar diferită de cea limitativă existentă şi de care beneficiau în mod tradiţional. În cadru intern, masoneria este deci un mediu în care relaţia dintre membrii nu se «exprimă niciodată în termenii unei opoziţii sociale», dar nici egalitarist. Masoneria neagă, sau cel puţin acceptă diferenţele sociale, dar nu construieşte o ordine socială nouă, ci numai un comportament care să te facă sa fii respectat pe baza relaţiei: EU – MUNCĂ – CREDINŢĂ – CULTURĂ – IUBIRE. Parte integrantă a «revoluţiei individuale» din secolul al XVIIIlea, masoneria se distinge şi invidualizează faţă de toate celelalte forme asociative cu caracter cultural ale secolului Luminilor, prin caracterul său novator. Originalitatea sa o scoate însă din câmpul tradiţional al valorilor oficial recunoscute şi acceptate, o face suspectă de subminarea «ordinii preexistente», sporindu-i «caracterul destabilizator şi ocult». În acest context, pentru a împiedica «orice tulburare sau scandal» în care să fie antrenată, masoneria se străduieşte premeditat să se adapteze contextului, rămânând cel puţin declarativ fidelă scopului iniţial: cultura. Ea este în «serviciul ştiinţelor şi artelor» «lucrând» predilect şi sub diverse forme asupra intelectului uman, cu raţiunea. Iar consensul bazat pe cele trei exigenţe majore impuse francmasonilor de a nu aduce prejudicii Statului, de a nu fi subversivi cu Religia şi nici periculoşi pentru Moravuri, devine o «regulă de aur» a funcţionării şi viabilităţii masonice în epocă. În consecinţă, masoneria îşi va plăti tributul convenţiilor timpului, imaginându-şi reprezentări imagistice şi ritualuri proprii de substituţie, precaute, care să o securizeze şi să o facă mai puţin vulnerabilă în faţa excluziunii oficiale, dar care în final îi vor accentua caracterul ezoteric. 

Fraternitatea reuniunilor clandestine şi sociabilitatea festivă stropită di belşug cu vin, afişate în cabarete şi taverne, devin cu timpul denunţate, proscrise şi aspru sancţionate. «Fixarea misterelor» iniţial un amestec de practici conviviale cu ritualuri simbolice – va fi însoţită nu numai de respectarea lor fermă şi necondiţionată. Incluse într-o severă şi savantă disciplină, ele fac parte şi devin un cod deontologic care condiţionează comportamentul intern şi public bazat pe discreţia disciplinei: când Fraţii se găsesc în prezenţa persoanelor care nu sunt masoni trebuie să fie atenţi în comportament şi să vorbească de o asemenea manieră încât aceste persoane să nu poată să descopere ceea ce nu este convenabil să ştie .....este necesar de a purta conversaţia cu prudenţă pentru ca ea să fie dusă în numele onoarei Fraternităţii. Angajarea şi compatibilitatea masonică se construiesc astfel pe baza respectării secretului absolut: „Noi avem secrete, acestea sunt semne figurative şi cuvinte sacre care compun un limbaj mai degrabă mut decât elocvent, pentru a putea comunica la cea mai mare distanţă şi pentru a putea să ne recunoaştem confraţii de oricare limbă ar fi ei. Şi cum masoneria este o societate care tratează secretele în secret, dar şi un fenomen fără graniţe răspândită în toate naţiunile poliţieneşti, atunci necesitatea disciplinei comportamentale s-a accentuat, sporind fermitatea. Nici un confrate odată intrat în Societatea noastră nu trebuie să-i divulge secretele, ştiut fiind faptul că spiritele mai uşuratice, cele mai indiscrete sau mai puţin instruite, trebuie să fie învăţate „în ideea uniunii frăţeşti în Imperiul stăpânirii de sine”să tacă. Inviolabilitatea secretului, bazată pe inventarea unui limbaj cifrat de semne şi cuvinte, însoţită de ritualuri şi imagini simbol (unele vechi şi reabilitate amintind de masoneria operativă, precum echerul, compasul, nivela) au nu numai o funcţie «unificatoare» şi uşor recognoscibilă, ci şi una de facilitare a «comunicării mutuale». Sinteză educativă între «sensibilitate şi raţiune», jurământul masonic are semnificaţia şi rolul unui cod de autoapărare: „Promit şi mă oblig în faţa Marelui Arhitect al Universului şi a acestei onorabile companii să nu dezvălui niciodată secretele masonilor şi ale masoneriei şi nici să nu fiu cauza directă sau indirectă ca amintitul secret să fie dezvăluit, gravat sau tipărit în vreo limbă sau cu vreun caracter de literă, oricare ar fi ele. Promit aceasta sub pedeapsa de a mi se tăia gâtul, de a mi se smulge limba, de a mi se sfârteca inima; totul să fie îngropat în adâncile abisuri ale mării, trupul meu să fie ars şi prefăcut în cenuşă şi aruncată în vânt, în aşa fel încât să nu mai existe nimic în urma mea printre oameni şi printre masoni”. Încălcarea promisiunii respectării secretului, trădarea lui, angajează demnitatea şi asumarea responsabilă, directă, morală a calităţii de mason prin «remuşcări şi ruşine», dar şi a Ordinului, prin excludere şi puniţie. Aşadar, rigorile masonice urmăresc ameliorarea condiţiei umane şi moralizarea comportamentelor cotidiene în afara religiei oficiale. Iar ritualul şi misterele îşi au în acest scop utilitatea lor. În primul rând, vizează apropierea indivizilor proveniţi din câmpuri sociale diferite, dar aparţinând acum unei noi comunităţi. Apoi, contribuie la strângerea legăturilor dintre ei, în jurul unor exigenţe comune, bazate pe cunoaşterea de sine, prin emanciparea cunoştinţelor. Şi nu este deloc întâmplător faptul că, pe frontispiciul Templelor este înscrisă deviza lui Socrate “Cunoaşte-te pe tine însuţi şi vei cunoaşte Universul şi pe zei”. Masonii sunt cei care văd lumina. 

MASONERIA: fraternitate masculină – excluziune feminină 

La origine, Francmasoneria este o formă de solidaritate masculină. Principile universalităţii şi fraternităţii nu-i împiedică pe fraţi ca à priori să excludă femeile din asociativitatea masonică. Discursul masonic recurge în această privinţă la tradiţia Constituţiilor lui Anderson care interziceau, conform mentalului colectiv al epocii, “afilierea femeilor la ateliere” precizând: “persoanele admise ca membru ale unei loje trebuie să fie bărbaţi de bine şi loiali, născuţi liberi şi de vârstă suficient de matură, nu sclavi, nici femei, nici oameni imorali şi scandaloşi, ci de bună purtare”. În numele virtuţii, prudenţei, relaţia dintre bărbaţii masoni şi aspirantele femei este justificată delicat de Ramsay, cu indulgenţă, eleganţă şi curtoazie: “nu pentru că suntem atât de nedrepţi încât să privim acest sex ca incapabil de a păstra secretul. Dar prezenţa lor ar putea altera, chiar şi insensibil, puritatea maximelor şi comportamentelor noastre”. 

Solidaritatea masculină, “mai bine între noi fără ele”, invocă drept obstacol natura feminină: sensibilitatea, senzualitatea, fragilitatea, versati-litatea, destinul matern, toate “calităţi” care puteau tulbura comportamentele şi reflecţia fraţilor. În cursul secolului al XVIII-lea, ostilitatea şi rezerva masonică devin tot mai contradictorii în raport cu succesul monden al Ordinului şi mai ales cu prezenţa din ce în ce mai activă şi influentă, nu doar pur decorativă, a femeilor în viaţa publică (saloane, societăţi culturale etc.). Începând cu 1774, Marele Orient al Franţei, alertat şi nelinştit de apetitul cultural, educaţional şi chiar ştinţific manifest al femeilor iluminate, pare că sfidează convenienţele epocii. Contra curentului opiniei generale, Marele Orient, recunoaşte prezenţa femeilor în rândurile sale, dar organizate în ateliere distincte, feminine, ca auxiliare ale lojilor masonice regulare. Egalitatea între lojile masculine şi cele feminine nu face parte din logica timpului, fiind de neconceput. Compromisul la care s-a ajuns este explicat cu delicateţe invocându-se tradiţia: “Părinţii noştri, mai mult sau mai puţin înţelepţi decât noi, nu au admis în nici un fel în adunările lor acest sex, pe cât de şarmant, pe atât de periculos. Pentru a le «ameţi» spiritele, le-am «aranjat» o masonerie care pentru moment le calmează sentimentele”. Aparent, «candoarea» initiaţivei răspunde unei comenzi sociale de emancipare, şi anume socializarea prin diverse forme educaţionale şi culturale a femeii, urmată de intrarea şi afirmarea ei în spaţiul public. În realitate, iniţiativa «lojilor de adopţiune», specificitate franceză, răspunde mai mult unei multitudini de «inconvenient» ale «spiritului secolului», „indiscreţiei şi curiozităţii din ce în ce mai luminate ale unui număr din ce în ce mai mare de femei”. «Adoptarea femeilor» nu a fost chiar atât de candidă şi de inocentă pe cât pare la prima vedere. În măsura în care, determinante în epocă sunt încă prejudecăţile potrivit cărora capacităţile de afirmare ale femeilor sunt considerate limitate, lor li se interzice şi accesul la misterele masonice, care rămân exclusiv rezervate bărbaţilor. Însăşi ritualul iniţiatic, pentru “lojile de adopţiune” este foarte mult simplificat, “surorile” fiind puse într-o situaţie de inegalitate şi inferioritate evidente. Minoră în plan social, «femeia rămâne minoră şi pentru masonerie». În acest domeniu, ca în multe altele, «bărbaţii iluminaţi» necăutând să inoveze prea mult şi să zdruncine prea tare prejudecăţi. «Îmblânzirea scorpiei» este supusă, încă de la debut, controlului şi dependenţei stricte, directe şi în întregime (recrutare, ritual, directive) atelierelor masculine. Cu alte cuvinte...... soţilor. Apreciind că “indiscreţia naturală” a femeilor poate compromite secretul masonic, iar “natura seducătoare” perturbă “pacea internă” a lojilor, alimentând libertinajul (de care Ordinul era bănuit şi suspectat), nici ideea unor loji mixte nu este privită sau acceptată cu mai multă toleranţă. Deşi «virtuţile capitale» sunt recunoscute ca fiind «de ambele sexe», prezenţa femeilor nu e prohibită, dar nici dezirabilă, pe motiv că „doamnele nu suportă egalitatea de condiţii şi rang, ba mai mult chiar, frumuseţea şi graţia sentimentelor pasionale, devoratoare, fac incompatibil Amorul cu filosofia”. Perpetuarea dependenţelor şi ideea de a considera «nobila masonerie» un mediu de excludere a femeii sunt considerate greşite: „Tot francmasonul face o profesiune de credinţă, cu totul particulară, în a-şi aduce omagiul galant de care sexul frumos are nevoie. Dar, o confederaţie de oameni oneşti, distinşi în toate situaţiile – cum este masoneria – n.n. –, nu caută nimic altceva decât să înţeleagă sensul filosofic al «comerţului»/schimbului, bunelor sentimente ale literelor şi artelor frumoase de toate genurile şi să le înnoade, să le pună cap la cap. Şi cum femeile se ocupă rar de acest gen de lucruri şi cum ele însele vor deturna mai curând prin prezenţa, gusturile şi conversaţia, prin complezenţa lor naturală, atunci sensibilitatea Doamnelor este un motiv nu de excluziune, ci mai degrabă de neadmitere”. În cadrul ritualului iniţiatic inventat pentru «lojile de adopţiune», «surorile» sunt inferiorizate şi constrânse printr-un ritual umilitor să nu uite că sunt urmaşele Evei şi să-şi recunoască simbolic «greşeala păcatului iniţial» săvârşit. Culpabilizarea la care sunt supuse le obligă să respecte interdicţia de a nu mai mânca simbolic sămânţă de măr, aplicându-li-se apoi pe buze «sigiliul discreţiei». Vizualizarea «erorii comise» presupune regizarea scenei biblice, conform unui scenariu din care nu lipsesc «locul minunat», paradisiac, «fructul fatal al seducţiei» şi şarpele. Cu toate acestea, interesul şi entuziasmul «fiicelor Evei» pentru «lojile de adopţiune» nu este de loc minor. El este viu întreţinut la Paris, cu precădere în mediile feminine aristocratice care răspundeau cel mai bine exigenţelor recrutării. Receptivitatea sau chiar aspiraţia de a accede la demnitatea de «Mare maestră» ale duceselor de Bourbon şi Chartre sau ale contesei de Polignac şi prinţesei de Lamballe „fac din masoneria feminină nimic altceva decât un ornament suplimentar şi pasager al masoneriei masculine, legată mai ales de intrigile de la Curtea regală”. Şi totuşi, în pofida unor bizarerii ritualice («regina amazoanelor» dirija ceremonialul) şi fără a-şi dobândi independenţa, lojile feminine îşi caută propria identitate. Cleveteala şi “filantropia de salon” au însemnat, într-o primă fază, şi inocularea surorilor cu limbajul şi etica supunerii şi virtuţilor conjugale mai mult decât cel al libertăţii şi egalităţii, pe un ton mai mult moral decât filosofic”. În timp, «Catehismul» lojilor feminine prescria aderentelor să conştientizeze «injustiţia bărbaţilor», să respingă «jugul masculin», (acela de a domina menajul) şi de a reclama comunitatea bunurilor căsătoriei. În anii 1780, «lojile de adopţiune» devin «focare de inovaţie», mai ales în domeniul propagandei egalităţii între sexe. Mai apoi, treptat, o dată cu proliferarea lojilor, în 1785 sunt mai mult de 1500 de membre, se va produce şi diversificarea reflecţiei asupra comuniunii şi venerării «Dumnezeului ştiinţei newtonniene», promovării discursului şi comunicării «în credinţa luminată», devenind prezenţe active şi tot mai «vizibile» în Europa, orientate şi implicate în acţiuni de binefacere. Energia masoneriei feminine deşi a fost efemeră, experienţa ei a lăsat urme. 


MASONII: copiii «Luminilor şi ai Enciclopediei» 

În ansamblul secolului al XVIIIlea, mutaţiile culturale produse la nivel de societate au un caracter laicizant. Gândirea raţională câştigă tot mai mult spaţiul public şi privat, iar spiritul de controversă şi critică naşte atitudini militante, provocând distanţarea de morala teologică. Discursul religios, dominant până acum, scade ca intensitate şi importanţă, dar nu ca semnificaţie. Sacrul intră în declin, iar raţiunea îl relativizează, determinându-l să se retragă în apărare. Inclusiv Statul se desacralizează treptat, devenind un agent al laicizării societăţii şi comportamentelor. Detaşarea de religie a determinat modificarea raporturilor cu Divinitatea şi Biserica. Schimbările mentale au dus la o „criză şi un recul al angajamentelor religioase fundamentale”. Ştiinţele în general, au adus Cerul mai aproape de Pământ, dar nu şi pe Dumnezeu mai aproape de om. Savantul sau omul de rând trăiesc la intensităţi şi cu argumente diferite dilema fidelităţii faţă de credinţa creştină şi a prezenţei unui Dumnezeu tot mai îndepărtat. Sentimentul religios necondiţionat se temperează în secolul «indiferenţei» faţă de religie, iar „omul are, în cel mai fericit caz, doar atâta credinţă cât să şi-o poată păstra, dar nu atâta cât să şi-o mai schimbe”. Biserica catolică în cadrul Contrareformei a refuzat constant să-şi reconsidere doctrina seculară bazată pe credinţă şi supunere necondiţionată, pe recunoaşterea unei autorităţi Divine, pline de mister şi superioară tuturor celorlalte autorităţi pământene, pe instituţii şi ierarhii sacralizate. 

Caracterul mistic al masoneriei este, în acest context, de la sine înţeles: „Dumnezeu fiind Stăpânul nostru, îl invocăm fără încetare pentru a-i cere să ne ocrotească şi noi nu-i vom profana niciodată numele său Sfânt”. Loialismul religios şi fidelitatea faţă de credinţă sunt fundamente ale Ordinului, pentru care «adevăratul mason este adevăratul creştin». Cum au fost conciliate, devenind chiar compatibile, misticismul, ezoterismul şi ritalurile iniţiatice cu spiritul raţional şi critic al secolului? Acceptarea tolerantă a religiei este însoţită de punerea în discuţie a postulatelor teologice univesale printr-o nouă reflecţie asupra Bibliei şi Scrierilor Sfinte ceea ce va conduce la «schimbarea» planurilor: «luminile naturale» iau locul «luminilor supranaturale». Relaţia masonilor cu Creatorul, obsedantă de-a lungul întregului secol, este deci în curs de sensibilă modificare. Calea prestabilită de acces la Dumnezeu nu este desemnată ca rea dar este extrem de strâmtă şi constrângătoare pentru individ. Mistica dezvoltată în cadrul gândirii filosofice iluministe caută cu argumente raţionale existenţa unei a doua căi de a accede la Dumnezeu prin descoperirea «adevăratei credinţe şi legături dintre om şi Cosmos». Ea nu-l respinge pe Dumnezeu, dimpotrivă, aspiraţia mistică rămâne: «să credem în El ». Dar o adoraţie simplă, care să asocieze credinţei şi «emoţia profană»: „.......nu profesăm nici o religie, lăsăm în această privinţă întreaga libertate tuturor membrilor noştri, dar proclamăm şi domnia incontestabilă a Raţiunii şi Ştiinţei, privite ca periculoase şi vătămătoare de toate religiile care acceptă supranaturalul şi miracolul”. Revelaţia divină este înlocuită aşadar, cu revelaţia Raţiunii. Proiectul deist privind «noua religie» se naşte pornind de la cuvântul de ordine «Dumnezeu este în Templul nostru». Un Dumnezeu văzut însă în alt plan, la antipodul celui Biblic, desacralizat şi bun, eliberat de aura de mister care îl inconjoară şi mai ales tolerant şi prieten al oamenilor. Dumnezeul Universal, «Marele Arhitect şi ordonator al Lumii» care îi uneşte în armonie pe toţi oamenii de bună credinţă, fie că ei sunt creştini, musulmani sau mozaici, chemându-i să construiască împreună Cosmopolisul sau «republica universală» având drept unic scop «binele şi fericirea speciei umane» pe Pământ, nu în Cer. Religia trebuie să-l ajute pe om să-l cunoască pe Dumnezeu, de aceea ea trebuie să fie conciliantă, să împace toate doctrinele religioase, mai naturală deci, mai accesibilă, interiorizată, sensibilă şi rezonabilă. 

Noua Biserică invizibilă, pentru care pledează masoneria, pierde noţiunea Divinului. Afişează şi impune un nou ceremonial, de o relativă opulenţă, substituit reprezentărilor tradiţionale ale imagisticii instituţionalizate oficial. Excelează în schimb, în mistere şi abstacţii încarnate în ritualuri şi simboluri care secularizează valori şi practici creştine străvechi (Templul, decorul interior rafinat, coloanele, pânza pictată cu templul lui Solomon, steaua pâlpâitoare, etc.). De aceste simboluri se pot apropia, le pot decodifica şi înţelege şi cei care nu stăpânesc o cultură elevată. Discursul religios al “experienţei mistice” masonice adoptă rar un vocabular deschis creştin, preferându-se, în cadrul comunicării, un limbaj dual rezultat din câmpul confruntărilor dintre mistică şi reflecţia raţională. Cert, masoneria promovează un nou spaţiu comun de exprimare pentru o nouă formă de religie, substituită sacralităţii, din ce în ce mai teoretizată, care exprimă noi convingeri şi practici ce sfârşesc prin a intra în conflict cu teologia şi religia tradiţională creştină. În principiu, sincretismul deist exclude ateismul care neagă şi distruge orice morală. Deismul masonic, „această religie generală asupra căreia toţi oamenii sunt de acord, rămâne atractiv deopotrivă şi pentru cler şi pentru filozofi. Întrunind în cadrul Ordinului o opinie cvasi-unanimă, deismul exclude conflictele religioase şi interesele partizane, spiritul tolerant imprimându-i un caracter pacifist. Aflat în avangarda luptei anticlericale, minimalizând religia tradiţională şi comportamentul religios, deismul promovează o morală teologică «purificată», mai mult laică, cu conotaţii anticreştine, contribuind la desacralizarea şi laicizarea societăţi. Condamnarea de către Biserică a masoneriei nu a făcut decât să sporească interesul şi atractivitatea lojilor masonice, devenite tot mai «seducătoare» pentru spiritele independentiste şi raţionaliste. 

Sociabilitatea masonică exprimă etica «unei comunităţi de suflete alese, în interiorul unei lumi închise». Ea este mereu în căutarea unei «morale sănătoase», care să exprime, în numele valorilor individuale, aspiraţiile de perfecţiune umană. Dacă, „Ordinele religioase au fost stabilite pentru a-i face pe oameni creştini perfecţi, Ordinele militare pentru a inspira oamenilor dragostea pentru adevărata Glorie, atunci Ordinul francmasonilor este făcut pentru a forma Oameni, oameni amabili, buni cetăţeni, sau buni supuşi, inviolabili în promisiunile lor, fideli adoratori ai lui Dumnezeu, ai prieteniei, mai mult amatori de virtuţi decât de recompense”. Destinul manifest odată asumat, incumbă şi un «sâmbure» de mesianism: „Vrem să reunim pe toţi oamenii cu spirit luminat şi bune moravuri”. În ansamblu, «cruciada» pentru virtuţile umane răspunde şi dezvoltă o etică a exigenţelor «modernizate şi secularizate» de burghezie. Codul educativ etico-moral se bazează pe un set de valori şi principii pornind de la punerea în valoare a disciplinei de sine şi culturii individului. Aceste exigenţe depăşesc interesul strict al comunităţii masonice, devenind valori «discutate sau disputate» la nivelul unor eşantioane ale corpului social. Utilitatea lor pentru societate devine însă tot mai evidentă şi necesară. În numele valorilor morale «private», sociabilitatea masonică recunoaşte şi răspândeşte principii ce vor fi din ce în ce mai larg împărtăşite de societate. Ataşamentul şi angajarea faţă de unele virtuţi seculare (onoare, cinste) sunt asociate idealului, devotamentului sau cultului prieteniei (cu sinonimele uniune, fraternitate, înţelegere, concordie, armonie). Sinceritatea, buna cuviinţă, plăcerea, cumpătarea, înţelepciunea fac parte din temele de dezbatere şi reflecţie ale atelierelor masonice. Ele se înscriu indirect în pledoaria pentru o nouă morală laică a existenţei, susţinută de noi repere valorice alternative de substituţie la austeritatea comportamentală promovată de biserică. Omul descoperă treptat nu numai plăcerea, ci şi ştiinţa de a trăi. În mod direct, aceste schimbări mentale şi comportamentale sunt susţinute prin organizarea în spaţiul public a unor sărbători populare, banchete, agape. Aceste forme de comuniune laică sunt însoţite de cântece şi refrene bachice, dar şi de noi ritualuri (ca cel al circulaţiei din mână în mână a cupei cu vin). În cadrul lojilor, începe să circule şi termenul de filantropie (cu o semnificaţie strict laică, spre deosebire de caritate, care are conţinut şi semnificaţie religioasă). Filantropia pune accent pe dragostea şi ajutorul omului faţă de semeni. Filantropia, binefacerea, umanitatea şi generozitatea se vor personaliza sub forma unor instituţii de asistenţă socială sau reuniuni şi acţiuni publice însoţite de colecte, destinate ajutorului social (cutia milei), sau crearea unor utilităţi proprii: biblioteci, restaurante. Prezenţa publică a masoneriei şi influenţa ei civică prin iniţiative culturale şi sociale, implicarea directă în cadrul societăţii civile nu este consecinţa existenţei unor norme interne de conduită, «morală socială sau patriotică». Ele răspund «nevoilor», înscriindu-se însă unei stări de spirit generală «de generozitate şi optimism» la care aproape toată «lumea se declară adeptă şi aderentă». Este şi meritul discursului iluminist, care prin propaganda ideilor de fericire, fraternitate umană, toleranţă, progres a indus şi susţinut în cadrul opiniei publice această stare de spirit. În 1777, la iniţiativa mediilor masonice filantrope este creat Journal de Paris, «organ central al binefacerii pariziene». Etica masonică «de regenerare morală a societăţii» se circumscrie „programului voluntarist al Omului Luminilor ca tip ideal”. 

Sociabilitatea masonică nu urmăreşte direct scopuri politice. Ea oferă în schimb un mediu de reflecţie şi dezbatere critică asupra teoriilor politice ale secolului al XVIIIlea în urma cărora se conturează un spectru larg de viziuni, atitudini şi convingeri contradictorii (de la realiste, la utopice sau paranoice). Indirect, revendicându-se ca un spaţiu al libertăţilor şi egalităţilor individuale, masoneria contribuie la «regenerarea moralei» şi transformarea mentalităţilor şi comportamentelor politice. Idealuri abstracte, dificil de inţeles, ca: Raţiune, Justiţie, Libertate, Egalitate, Fraternitate, autonomie sunt explicate şi redate concretului, intrând în limbajul curent. Viaţa internă a lojilor, reglată de principiul libertăţii de conştiinţă, «captează» şi exersează o serie de moşteniri care îşi au originea în practicile politice ale parlamentarismului englez, sub forma independenţei la nivel naţional, a practicării sistemului federativ prin asocierea la o obedienţă sau propunând idealul Republicii Universale, fie ea şi a Literelor. Acestea accentuează înclinaţia masonică spre o «guvernare» în baza unui exerciţiu care înseamnă: alegeri interne, regula majorităţii, discursul aleşilor/respinşilor, alegerea conducerii locale/centrale, constituţiile de funcţionare care «inspiră» ideea de egalitate, dar şi de merit. 

Fraţii masoni practică aşadar la modul concret meseria de cetăţean. Folosirea apelativului Frate, dă un aer de sociabilitate democratică, ducându-ne cu gândul încă odată la o relaţie egalitară de statut între membri şi la o fraternizare egalitară între oameni liberi care se bucură de dreptul de a alege. În realitate, egalitatea faptică a lojilor rămâne una elitistă, existând o ierarhie internă electivă, dar pe grade simbolice, la care se accede şi prin merit, şi o structură instituţională destul de centralizată şi supusă unei discipline severe. Treptat, raporturile masoneriei cu politica se nuanţează. În numele libertăţilor individuale, vor moralizarea, dar şi schimbarea societăţii, unitatea fraţilor fiind o condiţie a puterii şi acţiunii lor nevăzute. 

Masoneria începe astfel să se erijeze în singura «judecătoare a sferei publice» în numele valorilor morale private promovate. Libertatea, egalitatea şi legăturile fraterne sunt transferate către toţi membrii umanităţii, unindu-i nu numai pe francmasonii de pe tot globul: „De acum înainte, Ordinul masonic este cel care va face să domnească pe Pământ armonia Universului”, ceea ce echivalează cu intenţia substituirii societăţii, Statului. Aparent, fără a ataca la propriu structurile instituţionale, în numele mesajului universal al Ordinului: calea Libertăţii, masoneria, «for secret», „devine un spaţiu în care se instaurează libertatea civilă. Libertatea în secret, devine secretul libertăţii. Plasându-se oarecum deasupra «eşafodajului politic invizibil» al legitimităţii morale, masoneria «derapează» uşor, „inaugurând o patologie socială care o duce spre emiterea de judecăţi de valoare globale «totalitariste». În cadrul lojilor masonice se va naşte o nouă generaţie de cetăţeni, cu un alt orizont politic, nu neapărat subversivă, atee sau cu convingeri republicane. O generaţie însă, potenţial periculoasă prin încrederea în propriile capacităţi de guvernare şi care se înscrie orizontului general de aşteptare al societăţii. Noua generaţie de semi-intelectuali este înainte de toate în serviciul idealului libertăţii, a perfecţionării individului prin educaţie şi a unei gândiri gestionare şi utopice. În acelaşi timp, scriitorii filosofi pun accent pe egalitate, toleranţă, progres, într-o perspectiva universalistă. Nici una din alternative nu-i învaţă însă pe francezi exerciţiul practic al democraţiei. 

MASONERIA: «La bête noire» sau «bouc emissaire»? 

Care este bilanţul de aproape un secol al “aventurii” masonice? Cu certitudine el trebuie nuanţat. Global, în ajunul Revoluţiei Franceze, el este contradictoriu. Epidemia ascunsă” a creat adversarilor resentimente şi nelinişti. “Legenda neagră” care a însoţit-o, invocă eminamente caracterul subversiv, şi libertin. Excluderea din viaţa publică şi statutul său echivoc în raport cu ordinea egală fac Ordinul captivul proprilor mistere, obligându -l mereu la adaptări, replieri, invenţii, inovaţii şi experimente. Dintre toate formele de sociabilitate ale Secolului Luminilor, masoneria rămâne însă de departe, cea mai amplă, cea mai răspândită, cea mai stabilă, cea mai atractivă şi cea mai de temut. Chiar şi o imagine parţială şi o analză fragmentară ne relevă impactul neîndoielnic avut asupra societăţii şi contribuţia ei la formarea şi modelarea opiniei publice. În căutarea adevărului şi a libertăţii, masoneria este mai mult decât un “spaţiu închis”, eventual un “apendice” al “Secolului Raţiunii”, care produce şi afirmă idei. Este o adevărată instituţie a Vechiului Regim, în care filonul revoluţiei în gândire şi ştiinţe cartezianismul) devine cunoscut şi acceptat şi în acelaşi timp, obiect de propagandă. Ca laborator al unor proiecte şi practici angajante, pledând pentru gândirea independentă, masoneria este şi parte componentă a revoluţiei individuale. Ea îmbină raţiunea cu critica, intuiţia cu imaginaţia, curiozitatea cu voinţa, binele cu frumosul discreţia cu iubirea aproapelui.Contribuie deci, la afirmarea de sine prin modificarea sensibilităţilor individuale şi colective. Masoneria, “faţa invizibilă” a Secolului Luminilor, construieşte în jurul ei cu răbdare şi perseverenţă un spaţiu comun de afirmare şi exprimare pentru un anumit public, “tăcut şi discret ”, educat în spiritul secolului, care nu este nici elitist, dar nici nu se identifică cu poporul de rând. Cu alte cuvinte, se adresează unei “ clase de mijloc”, alfabetizate şi cu “spirit capitalist”, interesată în primul rând de libertăţile civile şi de afirmarea socială prin meritul personal. Paradoxal sau nu, într-un secol al dezvoltării şi diversificării formelor de comunicare, forţa sociabilităţi masonice a stat în “pasiunea secretului” şi în raţiunea critică. Prin caracterul său “ocult” a trezit resentimente colective, prin rolul ei novator a activat conştiinţe. 


BIBLIOGRAFIE 

L. Bély, Dictionnaire de l`Ancien Règime. Royome de France. XVI-XVIII siècles, Ed. P.U.F., Paris, 1996.

R. Chartier, Originile culturale ale revolutiei franceze, Ed. Sedona, Timisoara, 1998.

P. Chevallier, Histoire de la franc-maçonnerie française, Ed. Fayard, Paris, 1994.

M. Delon, Dictionnaire européen des Lumières, Ed. P.U.F., Paris, 1997.

G. Gayot, La franc-maçonnerie française. Textes et pratiques (XVIII–XIX siècles),, Ed. Galli-mard, Paris, 1991.

G. Giarizzo, Massoneria e illuminismo nell’ Europa del Settecento, Venise, 1994.

R. HalÉvi Les Loges maçonniques dans la France de l`Ancien Règime, aux origines de la sociabilité démocratique, Ed. A.Colin, Paris, 1984.

Margaret C. Jacob, Living the Enlightement: Freemasonry and Politics in Eighteenth-Century Europe, New-York, 1991.

Margaret C. Jacob, Maçonnerie, in: V. Ferrone, D. Roche, Le monde des Lumières, Ed. Fayard, Paris, 1999.

R. Koselleck, Le Règne de la critique, Ed. de Minuit, Paris, 1979.

D. LIEOU, Dictionnaire de la Franc-Maçonnerie, Ed. P.U.F., Paris, 1998.

D. Poulot, Les Lumiè, Ed. P.U.F., Paris, 2000.

D.Roche, La France des Lumières, Ed. Fayard, Paris, 1993.

É. SAUNIER, Encyclopédie de la Franc-Maçonnerie, Lib. Générale Française, Paris, 2000.

 

 *Preluare de pe websiteul Universitatii din Bucureşti: http://ebooks.unibuc.ro/istorie/ideologie/13.htm






Copyright © 2002 - 2012 MLNaR | MAREA LOJA NATIONALA A ROMANIEI-Loja de Ritualistica Comparata si Cercetari Masonice.
All rights reserved.
Distribuirea şi, sau reproducerea totală sau parţială a informaţiilor şi materialelor este strict interzisă fără aprobarea scrisă a conducerii  MLNaR-Loja de Ritualistica Comparata si Cercetari Masonice si se pedepseste conform legii.

Protected by Copyscape Web Plagiarism Tool